Sublim și voluptate

 

Al cincilea volum de sonete semnate de Adrian Munteanu (Femeie... : Sonete 5, Brașov, Editura Arania, 2009) e încă o mărturie că poezia e starea lui de a fi – poate și pentru că adorația e un mod de a se împlini, de a se simți viu sau rezistent la agresiunea timpului.

La prezent sau la trecut, poemele de iubire ale lui Adrian Munteanu sunt expresia unei neliniști nevindecabile. Tânjire și dor „fără saț” se exprimă printr-un dialog (real sau imaginat) cu ființa dragă. Continua căutare – ca și cum trebuie găsit mereu răspunsul, misterul, secretul – nu exclude, totuși, înțelegerea faptului că un „ce” tainic e retentiv în miezul lucrurilor și în inefabilul cuvintelor.

Poetică a crepuscularului, discret suferindă, melancolică și asociată unei viziuni postromantice, senzual-ritualice a iubirii, sonetul lui Adrian Munteanu nu e străin de patimă, asociind carnalul și sublimul și recurgând la un vocabular al sensibilității rănite, al stingerii, al declinului și al uitării. În acest labirint în care rătăcește poetul, iubita e o imagine dulce și păgână a idealului feminin – femeia-rug, femeia-rod, femeia-floare, contur eteric și fără glas. Totuși, voluptățile – beția, vinul, mustul, atingerea, aromele apropie chipul feminin ca prezență vie, insinuată în toate simțurile celui care trăiește din plin frământarea, tristețile, arderile și care percepe între fenomene corespunderi atinse de mister și de paradoxuri.

Consistența dramatică a universului sufletesc al poetului transpare în metaforele amplitudinii cosmice și sufletești – imagini ale enormelor clintiri universale, ale devălmășiei fenomenelor sau ale rosturilor primordiale ale acestora:

 

Din struguri mustul se scurgea pe dale

Și floarea-n glastră născocea povești.

Scâncea o ciută în păduri de jale,

 

Tânjea mirarea stinsă în ferești,

Dansau pe jarul clipelor vestale,

Dar, tu, iubito-n toate nu mai ești.

 

Încărcată de ambiguități și cu o anume emfază de poeme ale venerației femininului și iubirii, într-un limbaj bogat, acumulând resurse ale arhaicului în construcții moderne, poezia lui Adrian Munteanu se revendică poate din lirica interbelic㠖 postromantică în substratul ei, mânuind simbolul cu dezinvoltură și imaginile asociative spectaculoase:

 

Ce râuri nu ți-au dat lucind sărutul,

Desferecând izvoarele din mină?

Ce duh viclean nu a râvnit să vină

În umbra ta, ursindu-ți începutul?

 

Care aripă zveltă de albină

Nu și-a zvârlit în necuprins avutul,

Ca să frământe-n pătimire lutul

Ce te-a-nălțat pe tine drept regină?

 

Ce răzvrătiri de vânt se scurg în floare

Sporind luminii magicu-i contur?

Când ți-am atins a buzelor răcoare

 

S-au năruit palatele-mprejur

Și-o lacrimă prelinsă la picioare

A prefăcut nisipu-n aur pur.

 

O lume percepută în primul rând cu privirea se oferă și atingerii, insinuându-se și cu aromele sale evocatoare. Sonoră doar prin melodia versului sau prin... genericul sonetto (denominativul speciei de poezie cu formă fixă), această lume surprinzătoare și diversă e fixată în cuvinte – un discurs plurisemantic despre lumină și vaste spații interioare, sufletești. Însăși dinamica universală, a naturii și a geografiei mundane, ține tot de mișcarea interioară:

 

Am coborât o treaptă în vecie.

Merii își plimbă rodul de topaz.

Se stinge focu-n mustul de la vie.

 

Te-am dăltuit pe-un alb și viu talaz.

Erai ca roua strânsă pe câmpie,

Ca sărutarea ierbii pe obraz.

 

Atributul eternității este, întâi de toate, un atribut al cuplului ce reiterează un model mitic. Iubita are chip metamorfotic și prezență ubicuă, trup cald de femeie purtătoare de semn divin:

 

Te urmăresc prin jariște, fierbinte,

Când înserarea stinge-o altă zi.

Roiesc în preajmă zodii, să te-alinte.

 

Dincolo de orice bariere ale timpului și spațiului, cuplul se completează sub legi mai presus de fire:

 

De ce mă lași acum, când caut drumul,

Să rătăcesc în valuri ce se sparg

Tot frunzărind în cuget trist albumul

 

Cu pânze vechi și cu pieziș catarg?

Întinde pod și risipește fumul,

Ia-mă de mână, scoate-mă în larg!

 

Toată revărsarea de sentimente, combustia lor, frenezia gestului, dar și candoarea, sensibilitatea formată prin limbajul privilegiat al poeziei își apropriază voluptatea verbală, spectacolul unei rostiri tulburător de sincere și de grave.

 

Bianca Osnaga