Absenţa comuniunii într-o lume a comunicării
As.univ. drd. Virgil Borcan
Univ. „Transilvania”, Braşov

(conferinţă susţinută în 28 februarie 2008 la librăria “Okian”, din Braşov)

            Aparţinând în sens larg retoricii (înţeleasă, aceasta din urmă, ca „meşteşug”, „techné rhétoriké”), comunicarea interumană pare să-şi fi păstrat caracteristicile fundamentale (bi / multipolaritate, feed-back, limbaj articulat etc.), deşi formele contemporane sub care ea se prezintă diferă radical de Agora din vremea lui Demosthenes sau de parlamentul „limbuţilor” lui Titu Maiorescu.

            Întrebarea fundamentală care se cere pusă este dacă putem blama tehnica („Medium is the message”, spunea deja Mc Luhan) pe care tot noi în fond am dezvoltat-o pentru efectele secundare nu de puţine ori nocive pe care le generează comunicarea zilelor noastre.

Aceasta, întrucât o elementară observaţie ne face să constatăm că însingurarea contemporana sporeşte în proporţie directă cu multiplicarea până la saturaţie a mijloacelor de comunicare (telefonie fixă şi mobilă, radio, televiziune, Internet etc.). Oricât s-ar iluziona în faţa monitorului de calculator sau a ecranului televizorului, omul experimentează o tragică singurătate, mai dureroasă chiar decât cea a albinelor din alveolele unui stup (cel puţin acestea „lucrează” într-un scop comun).

            Şi e cu atât mai trist, cu cât de cele mai multe ori pedagogia socială care ni se aplică este defectuoasă. Ni se corectează întotdeauna cu maximă severitate greşelile, dar nu suntem învăţaţi cum să comunicăm eficient. Mai mult încă, natura noastră păguboasă de ucenici vrăjitori ne determină uneori să ne fixăm ţinte false şi să ne  creăm false nevoi. Ce poate face oare un schivnic care a primit canonul tăcerii cu cele „500 de minute gratuite, naţionale şi pe viaţă” din reţeaua X sau Y de telefonie? Oare măcar noi, oamenii „obişnuiţi” vorbim  500 de minute într-o lună?

            Dacă acceptăm că Logos-ul „ţine” lumea suntem nevoiţi să-i dăm dreptate lui  Esop: limba este cel mai bun şi cel mai rău lucru. Sub acest aspect, la întrebarea „Există comunicare nocivă (malefică)?” răspunsul e „Da!”, indiferent că vorbim de manipularea maselor prin propagandă ideologică, de mesajele subliminale sau de (aparent) simpla

 

 

 

clevetire, de bârfa noastră cotidiană „nevinovată” (Sfinţii Părinţi spun că poţi ucide pe cineva cu vorba , clevetindu-l sau defăimându-l).

            Întrebarea imediat subsecventă ar fi atunci „Se poate „comunica” în tăcere?” Răspunsul e iarăşi afirmativ: cu un prieten, cu persoana iubită, cu- păstrând proporţiile- Dumnezeu (în rugăciunea tainică). Din acest punct de vedere, stihul psalmistului („Pune, Doamne, strajă gurii mele!”)  nu e o invitaţie la muţenie şi nici măcar la vorbirea lapidară a spartanilor antici. Tot ce ni se cere (şi e legitim să ni se ceară!) e ca atunci când rostim un cuvânt, să o facem cu rost, rostuind lumea din jurul nostru (o excepţională analiză, pornind de la pretextul etimologic al latinescului „rostrum” o găsim la Constantin Noica).

            Pe de altă parte, nu trebuie uitat că omul care comunică se comunică (paratextualitatea, „iluzia referenţială” a lui Roland Barthes, ba chiar şi acel „saeculum” al latinilor aici îşi au sorgintea). Şi el nu devine ipso facto vulnerabil decât dacă mediul în care o face îi este ostil. Altfel spus, deşi în câmpul lexical al lui „communico,-are” intră şi „îm-părţirea”, sensul primar rămâne de „împărtăşire”, „comunitate”, „cuminecare” chiar. E greu de presupus că Duhul primelor comunităţi creştine (care frângeau pâinea împreună) ar putea reînvia  în lumea  gâfâitoare şi secularizată în care ne-a fost dat să trăim.

            Dar nu e mai puţin adevărat că  scopul   comunicării ar trebui să fie comuniunea.