OCHIUL ZILEI


( recenzie la volumul lui Ilie Roman)


Dacă ar fi ținut seama la vreme de biblica povață a cronicarului ( ”Cu ce măsură măsori, măsura-ți-să-va”), critica literară contemporană nu s-ar fi aflat în postura schizoidă care îi minează (ca un vierme în măr ) demersul. Mai exact: predăm în școală poezie tradițională, cu rimă, formă fixă etc., dar nu o practicăm, pentru că nu e trendy.

Ni se va reproșa, probabil, că a preda o astfel de poezie ține de istoria literară; dar tocmai istoria e cea care induce valoarea. În ”Istoria ca știință inefabilă și sinteză epică”, George Călinescu o formulează explicit: alegerea istoricului face dintr-un fapt dat un fapt istoric; iar a vorbi despre un lucru înseamnă ipso facto a induce valoare acelui lucru, a stabili altfel spus o axiologie.

Răsturnînd termenii silogismului, ne putem interoga ex abrupto dacă poezia – îndelung gestată și implicit așteptată – lui Ilie Roman are sau nu valoare. Judecați singuri: ”Printre lucruri sînt idei despre înmulțirea speciei umane cu doi la pătrat” (Pagini albe).

Etimologic vorbind, poezia este pe de o parte zămislire, concepere, naștere, iar pe de altă parte meșteșug, techné. Dacă ar fi să încercăm acoperirea celor două sfere semantice, două noi întrebări s-ar ivi :

  1. Creează Ilie Roman un univers autonom, un decupaj anume ( paradigmatic) al realității, căreia îi modifică relațiile semantice ?

  2. E ”trudită” (nu în sensul ”căznită”), lucrată, meșteșugită poezia lui ?

Ambele răspunsuri sînt afirmative. În cît privește modestele mele lumini, nu știu (mai sincer spus: mă prefac că nu știu ) dacă poezia lui Ilie Roman are valoare. Într-o singură privință nu am dubii: Ilie Roman este poet. El nu e versificator nici măcar atunci cînd (uneori cu dificultate) versifică.

Problema noastră, a celor de azi e că nu scriem mai bine decît o făcea Homer acum aproape trei milenii. În literatură, în general în artă nu există progres, ca în știință ; din acest motiv, Tudor Vianu își imagina la un anume moment cercul ideal al capodoperelor, în care nimeni nu avea drept de preempțiune, iar Balzac conviețuia fără dificultate alături de Shakespeare sau Hesiod. La urma urmei, oricît ar fi citit, poetul e tot singur în fața colii albe, reinventînd de fiecare dată literatura. Din această perspectivă, ”mugurii” prefigurînd valoarea irump din paginile frumoasei ( stricto sensu ) cărți a lui Ilie Roman.

O mențiune aparte merită titlul volumului, ”Ochiul zilei”, în măsura în care acceptăm postulatul semiotic că titlul este un pact de lectură. Meridies, ochiul zilei indică zenitul, apogeul și, de ce nu, transcendența (există cîteva poeme cu mai mult sau mai puțin transparente trimiteri creștine ). Dar tot un ochi are și ciclonul, în care îți poți ostoi setea de liniște și echilibru. După cum e de natura evidenței că ochiul primordial e cel al lui Dumnezeu, care vede, poate, știe și mișcă totul.

De aici paradoxul liric al autorului, demn de sistema lui Zenon. Încercînd să coaguleze geometric dez-mărginirea, poezia lui devine esențialmente aporetică, un bun astfel de exemplu fiind poemul ”Necuprinderea”, demn de citat (și citit) în întregime. Pentru că, nu-i așa, pofta vine mîncînd.

Virgil Borcan