Dan Mihăilescu

De ce a fost Sibiul, şi nu Braşovul, Capitală Culturală Europeană?

(Articol apărut în numărul 1 din 2008 al revistei TRANSILVANIA, editată de ASTRA – Sibiu, şi publicat aici din dorinţa autorului)

 

 

Întrebarea ar putea fi considerată gratuită, întrucât, din care se pare, această problemă nu s-a pus nici măcar sub aspect ipotetic în vreun „conclav” sau reuniune oficială, deşi unii cunoscători al acestor două localităţi (istorici, oameni de cultură) au subliniat în mod particular că similitudinile, dar şi deosebirile din istoria sociala şi culturală a Sibiului cât şi a Braşovului, ar fi îndreptăţit discutarea „ante factum" pe criterii concurenţiale, stabilirea „illo tempore" a virtualei capitale europene a culturii, in tandem cu cea din Luxemburg. Controversele pe aceasta temă, deşi s-au purtat în cercuri relativ restrânse, au stârnit îndârjite dispute de idei, din care s-au cristalizat opinii pro şi contra, susţinute fie de judecăţi de valoare, fie sentimentale, primele fiind de ordin logic şi obiectiv, celelalte de natură emoţională, bazate pe cunoscutele „argumente” afectogene, legate de spiritul patriotismului local. Punând această problemă ipotetică, dar posibilă, vom încerca totodată să supunem discuţiei cât de justificată şi în ce măsură este oportună sintagma folosită stereotip cu diferite prilejuri festive, despre autenticitatea „Braşovului cultural".

Întrucât acele prezumţii puse în circulaţie, conform cărora anumite elemente de conjunctură au determinat „destinul” cultural al acestui întinerit burg s-ar fi datorat primarului de origine germană, pe de o parte, iar pe de altă parte, prinţului Charles (mare admirator al arhitecturii medievale) sunt inexacte, vom încerca să decelăm ce factori au cântărit esenţial ca fostul Cibinium, Hermannstadt, sau Sibiul din zilele noastre să ajungă în această onorantă ipostază. În această ordine de idei, vom grupa după importanţa lor, datele primordiale şi favorizante, aşa cum se circumscriu ele în existenţa, diacronică a celor două localităţi, privind istoria, administraţia, viaţa culturală şi spirituală. Nu în ultimul rând, ecoul sau reverberaţia acestor domenii în plan social.

Un prim avans de ordin istoric care i-a conferit din pornire Sibiului un atu, se referă la venirea saşilor pe aceste meleaguri transilvane, din zone Luxemburgului (nota bene!) cu cca. 100 de ani (d. 1100) înaintea cavalerilor teutoni, alături de alţi colonişti din Flandra şi riverani de pe malurile râului Moselle ce aveau să se aşeze în Ţara Bârsei, şi respectiv pe local unde urma să se ridice burgul Corona, după 1200. Pe lângă acest interval în succesiunea „descălecatelor", evident în favoarea celor dintâi, întemeietorii aşezării Cibinium, originari din Lützelburg (fosta denumire a Luxemburgului) acum despărţiţi de mult timp geografic, aveau să-şi întindă mâinile peste secole. Această identitate genealogică a fost dublată de un proiect şi aspiraţii comune în sfera culturii, chiar dacă modurile lor de exprimare de acum nu mai sunt identice, pentru că aceste comunităţi, deşi coborâte din acelaşi „arbore", trăiesc în condiţii geopolitice diferite. La Sibiu, descendenţii acelor colonişti convieţuiesc alături de majoritatea românească autohtonă şi împreună cu alte etnii care de-a lungul istoriei au îmbogăţit tezaurul cultural şi spiritual al zonei sub cupola aceloraşi idealuri, pentru ca în prezent să fie luminate de cele 12 steluţe simbolice ce strălucesc pe albastrul „ceresc" de pe steagul Uniunii Europene.

Sub aspect economic, ambele oraşe medievale şi-au dezvoltat în cadrul „corporatist" al breslelor diferite meserii, care produceau mărfuri specifice perioadei (feronerie, orfevrărie, arme, armuri, stambe, cărţi, etc.) ce erau exportate în Moldova şi Valahia, dar şi în ţările apusene. Sibiul având un anumit ascendent în această direcţie prin legăturile comerciale pe care le avea cu Viena, Praga, Leipzig, Danzig, Dresda ş.a.

Începând cu secolul al VIII-lea şi în mod deosebit cu cel următor, profilele economice ale acestor două oraşe vor fi marcate de evoluţii diferite. Braşovul se va dezvolta preponderant manufacturial şi industrial, în timp ce Sibiul va urma o linie ascendentă atât sub raport administrativ, economic cât şi cultural. Ultimul aspect îl vom urmări şi puncta în mod deosebit, întrucât acesta va evidenţia după opinia noastră, şi nu numai, caracteristicile care vor sublinia şi mai convingător, relaţia dintre „genul proxim şi diferenţa specifică" referitoare la cele două citadele, din care una avea să câştige „pariul" istoric al unei oportunităţi deosebite, devenind in zilele noastre Capitala Culturala Europeana si din perspectiva moştenirii spirituale.

Beneficiind de o poziţie privilegiată şi de oameni providenţiali, atât saşii cât mai ales românii, care deşi au pătruns în aceste oraşe doar de la începutul secolului al XIX-lea, vor înregistra priorităţi şi succese remarcabile, fiindu-le totuşi şi de această dată, mai prielnice Sibiului.

 

În acest „dialog" peste timp, se remarcă două figuri emblematice, Nicolaus Olahus (1493-1568), originar din Sibiu, şi învăţatul braşovean Johannes Honterus (1498-1549). Primul ocupă înalte poziţii laice şi bisericeşti în capitalele apusene, distingându-se prin scrierile sale apreciate şi de Erasmus din Rotterdam, al doilea, se va evidenţia ca întemeietor de şcoală, bibliotecă şi tipografie.

În timpul vieţii celor două personalităţi amintite, Reforma religioasă a grăbit şi potenţat apariţia primelor cărţi tipărite în limbile celor două naţionalităţi (inclusiv în latină şi slavonă) primele urmărind scopul evident de a facilita oamenilor simpli înţelegerea mesajului biblic. De reţinut că Sibiul şi nu Braşovul înregistrează primatul şi în această direcţie, atât în limba germană cât şi în română. Cele dintâi cărţii în ambele oraşe, dar la date diferite, aveau să fie consacrate, coincidenţă sau nu, gramaticii limbii latine. Prima este cea a lui Th. Gemarius apărută la Sibiu în anul 1529, cea de a doua este scoasă în tipografia lui J. Honterus în anul 1539. Anii respectivi sunt consideraţi de unii cercetători, ca date ale actului de naştere pentru ambele tipografii din Cibinium şi Corona. Cărţile care au urmat au fost în general destinate oficierii slujbelor religioase în limba germană şi trebuinţelor şcolare.

Aceeaşi prioritate, aveau s-o înregistreze şi tipărirea primelor cărţi în limba română. Filip Pictor Moldoveanul, între 1544-1553, scoate la Sibiu Catehismul românesc, Tetraevangheliarul şi Evanghelia slavo-română, pentru ca după 12 ani, în 1556/57, venit din cetatea Târgoviştei, diaconul Coresi să începă în tiparniţa lui, imprimarea celor peste 20 titluri cu caracter religios, în limbile română şi slavonă, pe care din motive de spaţiu nu le vom reaminti, acestea fiind foarte bine cunoscute şi studiate. Urmează 150 de ani de „tăcere", până când Popa Petru Şoanul reia în 1733 tipărirea cărţior româneşti, cu un calendar, ceea ce se va întâmpla şi la Sibiu, unde, în a doua parte a secolului al XVIIl-lea, în tipografia lui Peter Barth, văd lumina zilei lucrările lui I. Barac, V. Aaron, D. Eustatievici, R. Tempea ş.a. În schimb, tipografiile ce aparţineau unor proprietari saşi au avut cu mici intermitenţe, o relativă continuitate, dar din aceleaşi motive legate de economia materialului nu vom putea urmări nici în linii mari desfăşurarea acţiunilor legate de istoria cărţii şi tiparului în aceste localităţi. În aceste limite, am subliniat doar importanţa câtorva priorităţi în înşiruirea lor diacronică, ce au marcat felul în care au evoluat cele două oraşe în diferite domenii de activitate, urmând să indicăm în succesiunea lor şi alte momente relevante.

Un alt moment de graţie în acest „dialog" la distanţă (în timp şi spaţiu) între cele două burguri, îl reprezintă contribuţia remarcabilă a lui Samuel Brukenthal (1721-1803) la dezvoltarea şi afirmarea oraşului, în timp ce a fost guvernatorul Transilvaniei cu sediul la Sibiu. Ca bun administrator, om de spirit şi aleasă cultură, el ar putea fi considerat un adevărat ,,Renaissance Mensch" din perspectiva aportului pe care l-a avut în organizarea provinciei şi alcătuirea unor impresionante colecţii de cărţi, documente, tablouri, vestigii istorice, şi nu în ultimul rând, ca edil al oraşului şi al propriului palat, construct în stil baroc între 1779-­1788, şi care a intrat după moartea sa, în patrimoniul cultural-istoric al oraşului.

Dacă în timpul vieţii sale a început să funcţioneze la Sibiu din anul 1789 un cerc de lectură, o orchestră de cameră ce „oficia" la seratele simandicoase ale patricienilor saşi, precum şi un teatru orăşenesc înfiinţat în 1788, şi a cărui viaţă activă a durat până în 1945), după trecerea guvernatorului în lumea umbrelor, achiziţiile sale de o recunoscută valoare au alcătuit fondul de bază pentru organizarea Bibliotecii şi Muzeului Brukenthal, inaugurate în 1817, în spaţiile fostului său palat ce-i va perpetua numele.

Pentru români, trecerea prin ceea ce avea să însemne răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, din 1784, pe când guvernatorul Transilvaniei era S. Brukenthal, şi revoluţia din 1848, populaţia majoritară din această provincie a simţit nevoia imperioasă de a se organiza pentru a-şi afirma identitatea naţională şi culturală. 0 contribuţie însemnată la promovarea acestor idealuri l-­a avut, Asociaţia Transilvana pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, care s-a înfiinţat în 1861 la Sibiu, cu şase ani înaintea Societăţii Academice Române (!). Aceasta, prin activitatea ce urma să o desfăşoare, va marca o nouă prioritate în raport cu Braşovul, care va beneficia şi el prin organizarea în acest oraş, nu numai a primului Congres al Asociaţiunii din 1862, ci şi a Despărţământului ASTRA în anul 1870, bucurându-se din acel moment de prevederile programatice şi statutul acesteia.

Activitatea Astrei a avut o înrâurire fundamentală în afirmarea obiectivelor sale generoase şi după Unirea din 1918, când dezideratele au iradiat prin departamentele şi agenţiile sale organizate pe tot teritoriul României întregite. Direcţiile principale de mare anvergură urmărite de ASTRA şi realizate pe parcursul existenţei sale 1861-1946, pot fi sintetizate şi exemplificate prin ceea ce a înfăptuit în această perioadă de peste 85 de ani.

Sub întâiul preşedinte al asociaţiei, Andrei Şaguna înconjurat de principalele personalităţi ale timpului, Timotei Cipariu, dr. Nicolau Stoia şi Ion Pinciu, prima problemă pe agenda de lucru a acesteia a fost organizarea unei biblioteci publice la Sibiu, pentru ca în anii următori, tema accesului la lectură să se pună şi în medial rural, prin înfiinţarea unor unităţi locale stabile, dar şi a unor fonduri de cărţi cu destinaţie mobilă, care să circule de la un sat la altul. Acţiunea a demarat greu, recurgându-se la donaţii şi achiziţii, din care s-au constituit primele biblioteci. În anul 1918 biblioteca ASTRA din Sibiu deţinea un fond de peste 22.000 volume, 1.512 periodice şi 1.500 de titluri editate de asociaţie, numărul acestora dublându-se până în 1940. În paralel, reţeaua „bibliotecilor poporale" ale Astrei atinsese în Transilvania până la Unirea cea mare, 160 de unităţi, din care în judeţul Braşov funcţionau peste 30. Trendul ascendent al acestora a continuat până în 1946.

Pentru aprovizionarea bibliotecilor, ASTRA a pus în aplicare un plan de editare a unor colecţii, denumite după profilul lor „biblioteca poporală", „biblioteca tineretului", „biblioteca profesiunilor industriale", care în 1940 însumau 2 milioane de exemplare ce acopereau prin conţinutul lot aproape toate domeniile de activitate, iar autorii reprezentaţi reflectau contribuţia tuturor provinciilor româneşti, inclusiv scriitori străini reprezentativi.

De remarcat este şi faptul că tot sub auspiciile Astrei au apărut între 1898-1904 cele trei volume ale primei enciclopedii în limba română, sub coordonarea lui C. Diaconovici. Pentru finalizarea acestei lucrări de anvergură au participat 172 de autori din toate regiunile
locuite de conaţionali, care au întocmit 37.622 articole.
În propria editură şi tipografie, Asociaţiunea mai imprima şi revistele Transilvania şi Ţara Noastră, prin care erau propagate dezideratele culturale şi implicit naţionale ale tuturor „celor de-un sânge şi de-o lege".
Pentru cunoaşterea, creşterea şi afirmarea prestigiului profesional al membrilor săi, în cadrul Astrei au fost organizate cinci secţiuni destinate preocupărilor literare, de istorie, ştiinţifice, economice şi şcolare. Pentru buna desfăşurare a activităţilor pe aceste profiluri, erau cooptaţi ca membri plini şi corespondenţi, cele mai ilustre figuri ale timpului, ca de exemplu: Vl.  Branişte, S. Puşcariu, A. Bârseanu, dr. I. Bologa, E. Hodoş, V Oniţiu, N. Sulică, If. Vulcan, Al. Mocioni, LS. Şuluţiu, V. Goldiş ş.a.m.d.

Deşi contribuţia Astrei este recunoscută şi remarcabilă la scara istoriei noastre în ceea ce priveşte afirmarea conştiinţei naţionale prin organismele şi instituţiile sale, valorosul său patrimoniu mobil şi imobil, important şi pentru semnificaţia lui morală, continuatorilor Asociaţiunii, constituiţi după 1989 ca persoană juridică, în pofida sarabandei retrocedărilor (cu sau fără noimă juridică), Despărţământului A.S.T.R.A. din Braşov nu i-au fost redate nici una din clădirile sale. Într-un anumit fel, „istoria" bulversatului caz Gojdu, alături de „tezaurul" fizic şi spiritual al Astrei, nu vor putea intra în istorie, decât la capitolul erorilor şi manoperelor din perioada „coloanei fără de sfârşit" a tristei noastre tranziţii.

Comparând contribuţia celor două oraşe la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei locale în perioada secolelor VIII-XIX, rezultă că evoluţia lor a fost diferită, aşa cum reiese din consemnările anterioare şi cele ce vor urma. Dintr-o relativ sumară paralelă, dar semnificativă prin datele sale, Sibiul deţinut nu numai întâietatea unor evenimente şi iniţiative, ci şi recordul de longevitate a unor instituţii, care şi-au desfăşurat activitatea în intervalul precizat.

 


Dacă pentru populaţia germană din Sibiu Biblioteca Brukenthal a devenit o instituţie publică în 1817, după ce în acelaşi spaţiu a funcţionat un cerc de lectură (1789), pentru comunitatea românească, ASTRA prin statutul său de organizare (1861) a pus problema unei biblioteci destinată iubitorilor de lectură, care a prins viaţă de la începutul existenţei Asociaţiunii, la Braşov primele iniţiative legate de prezenţa unor cercuri sau reuniuni de lectură s-a realizat în cadrul unor Casine, pentru saşi la 1789, iar pentru români la 1835, urmând ca numai în 1930 să ia fiinţă Biblioteca Centrală ASTRA, care deşi a apărut târziu, a contribuit la completarea unui mare gol în sfera răspândirii culturii.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în domeniul muzeistic. Aşa cum a rezultat din precizările anterioare, Muzeul Brukenthal a fost tot la inaugurat în 1817, pentru ca tot la Sibiu, ASTRA sa organizeze un Muzeu de etnografie. Mereu cu un pas mai în urmă, la Braşon , Muzeul săsesc de istorie avea să se deschidă numai în 1908, patrimoniul acestuia fiind preluat de stat după 1944, aşa cum s-a întâmplat pretutindeni în ţară.

Şi în privinţa slujitorilor Thaliei Sibiul a avut prioritate. În această localitate, Teatrul orăşenesc îşi începe activitatea neîntreruptă în 1788 până în 1945, concomitent cu o revistă în limba germană dedicată acestui domeniu. În oraşul de sub Poalele Tâmpei o asemenea instituţie stabilă îşi începe activitatea numai după 1918, iar o publicaţie pe acest profil a apărut sub egida „Societăţii pentru fond de teatru român", înaintea prezenţei actorilor care să slujească scene, devenită atunci o realitate.

Aceste caracteristici i-au conferit Sibiului prioritate şi substanţă în raport cu Braşovul, „cântărind" hotărâtor în declararea acestuia capitală culturală europeană. Este clar că s-a avut în vedere în luarea acestei decizii, amploarea şi extensia în timp şi spaţiu pe care le-a dobândit Sibiul ca şi capitală gubernială, implicit prezenta lui S. Brukenthal în acest spaţiu, ca de altfel şi a Asociaţiei pentru literatura Română şi Cultura Poporului Român, care au influenţat benefic administrarea şi organizarea pe toate planurile a celor două comunităţi din Transilvania şi respectiv din România, după întregirea ţării.

Nu putem omite a arata că în afara acestor amintite realităţi ce au avut o mare înrâurire şi rază de acţiune, ca cele asupra cărora ne-am oprit, atât la Sibiu cât şi la  Braşov, au mai existat societăţi, asociaţii, reuniuni, cercuri şi şcoli de prestigiu pentru saşi şi români, care prin structura lor organizatorică aveau menirea de a desfăşura activităţi cu profil cultural şi instructiv ca de exemplu, difuzarea cărţii, teatru, muzică vocală şi instrumentală etc. Acestea, în secolele VIII si XIX au contribuit local la educarea oamenilor cărora le-au redimensionat viaţa şi nivelul de aspiraţii spirituale, sociale şi naţionale.

Ar fi nedrept ca din acest sinoptic să lipsească necesara zăbavă pentru a da cuvenita măsură contribuţiei pe care a avut-o Liceul Andrei Şaguna în viaţa cetăţii, a Transilvaniei şi chiar a ţării, în ceea ce priveşte apariţia unei noi şi bine pregătite generaţii de intelectuali Aceasta realitate trebuie pusă în adevărata ei lumină, filtrându-se exagerările, supradimensionările şi o anumită tendinţă de absolutizare a succeselor în plan local. Această şcoală românească a apărut în condiţii istorice favorabile, în cadrul cărora şi Sibiul a jucat un rol esenţial.

În lunga sa istorie, Colegiul Andrei Şaguna a avut rolul unei adevărate plăci turnante, care a primit, format şi răspândit numeroase promoţii de absolvenţi din rândul cărora s-au ridicat personalităţi marcante în diferite domenii de activitate.

Cu un început dificil şi modest, mai întâi gimnaziu, ctitorit prin osârdia Eforiei şcoalelor în fruntea căreia se afla Ion Popazu, împreună cu îndemnul de suflet al lui Andrei Şaguna, aşezământul de învăţătură românească prinde viaţă în 1850, pentru ca piatra de temelie a viitorului liceu să fie pusă la 14 septembrie 1851. Această şcoală avea să fie, după spusele mitropolitului, „Coroana aşezată deasupra" întregului învăţământ din Transilvania.

Întrucât istoria şi activitatea acestui prestigios colegiu sunt supuse unor numeroase studii şi cercetări, noi subliniem, încă o dată, relevanta contribuţie pe care a avut-o în împlinirea intelectuală a atâtor generaţii ilustre, în raport cu alte instituţii sau reuniuni însemnate, dar care n-au avut o extensie şi influenţă deosebită dincolo de graniţele celor două localităţi. Din acest motiv, dar şi pentru că economia spaţiului redacţional nu permite, aceste societăţi nu pot fi nici măcar amintite. (De reţinut acest criteriu selectiv, pentru eventuale e semnale critice).

În sprijinul argumentului amintit, şi anume acela că Liceul Şaguna depăşea cu mult importanţa sa locală, vom sublinia faptul că majoritatea elevilor veniţi să frecventeze acest liceu până la unire erau din afara Braşovului, aspect care se reflectă la scară redusă şi în proporţia de origine a celor 50 de academicieni, foşti în etape diferite învăţăceii acestei şcoli de prestigiu. Din numărul acestora, numai şapte sunt localnici, şi alţi trei din împrejurimi, pentru ca doar şase din totalul acestora să-şi fi adus contribuţia la propăşirea spirituală şi culturală a localităţii în care şi-au făcut  studiile liceale. Aceeaşi statistică a proporţiilor dintre cei veniţi şi băştinaşi este valabilă şi în cazul directorilor care au păstorit de-a lungul existentei sale, Liceul şi apoi Colegiul Andrei Şaguna. Din cele 12 sau 13 persoane care au ocupat această onorantă funcţie, numai trei au fost localnici, ceea ce conferă acestei şcoli calitatea de a fi la propriu şi la figurat centrul „gravitaţional" al învăţământului LICEAL ROMÂNESC, placa turnantă a pentru primirea, formarea şi distribuirea unei elite intelectuale, apărută mai târziu în raport cu celelalte etnii conlocuitoare, care au dispus de ciclul secundar, încă din secolul al XVII-lea, atât la Sibiu cât şi la Braşov.

Iată de ce în articolul „Recunoştinţa" posterităţii din ASTRA, nr. 9, 2007, subliniam nevoia imperioasă de a ne preţui personalităţile locale, întrucât datorită împrejurărilor istorice, nu putem vorbi de o „inflaţie" de intelectuali, artişti, scriitori şi oameni de ştiinţă români înainte de 1918 in Transilvania, cu deosebire în a Braşov.

Scris în cheia ,Clavecinului bine temperat" acest articol aparent întins, dar destul de concis dacă îl raportăm la perioada de referinţă istorică, ce presupunea abordarea unei problematici mai largi, ca de exemplu, viaţa religioasă, muzicală, socială etc., domenii care ar fi adăugat alte note pozitive în favoarea Sibiului, ceea ce i-a şi adus, de altfel, sufragiile celor ce l-au desemnat Capitală Culturală Europeană, în tandem cu Luxemburgul.