Despre mâhnire

 

Motto: „Mâhnirea este un dar, ca beţia, credinţa

şi ca tot ce este mare, dureros şi irezistibil.”

Emil Cioran, 1940)

 

 

            Un subtil eseu al bunului meu prieten, prof. Ovidiu Coşuleţu, în care sentimentul de MȂHNIRE a rezonat în mod ciudat şi m-a îndemnat să vă plictisesc în cele ce urmează cu o serie de consideraţiuni stârnite de sentimentul menţionat.

            Desigur, scepticismul de sorginte hegeliană, dublat viclean de un parşiv hedonism cirenaic, pe care autorul ni-l ridică la fileu, nu putea să nu se revolte (paşnic) împotriva a ceea ce „MȂHNEŞTE PRINCIPIUL ŞI DESFIGURAZA LUMEA”.

            Neamţul, căruia îi datorăm mult în materie de implant civilizaţional, are cel putin în vedere  sensul de überstieg, ceea ce, în accepţia hegeliană, ne lasă o libertate de manevră nebănuită: putem jongla pe tema MȂHNIRII oricât de mult, dar inevitabil ajungem la sursă: „Şi îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii Adâncului” (Apocalipsa, 9.1)

            Cum să nu fii MȂHNIT, vorba prietenului nostru Ovidiu Coşuleţu, atunci când vorbim despre clonare, subiect care depăşeşte orice precepţe etico-moral-religioase, sau când conflictele inter-religioase fac abstracţie de faptul că Dumnezeu este unic (precum şi adevărul, aşa cum spunea Mircea Eliade la o întâlnire la care a participat şi poetul Marin Sorescu în 1981 la Chicago), indiferent dacă se chiamă Iahve, Allah, Budha, etc. Spunea maestrul Eliade: „credinţa este unică” (dar ne-a mai spus şi că experienţa indiană nu l-a convins, dar nici nu l-a abătul de la calea aleasă).

            MȂHNIRE? Cum putem să nu fim mâhniţi când vedem dezastrul cotidian şi grozăviile planetei, cu explozia de violenţă care ne oripilează.

            „Primum vivere, deinde philosophari” a trecut înţelepciunea în mod grav pe plan secund, cu efecte dezastruoase sub raport educaţional asupra noastră şi a tot ce ni se întâmplă.

            Consolarea că gloria lui Alexandru cel Mare e pavată cu hecatombe de perşi, egipteni, greci sau indieni nu poate servi nici pe departe ca scuză a unor asemenea grozăvii. Dacă acum 2300 de ani aşa ceva putea părea firesc, astăzi, la pretenţia noastră de civilizaţie - autentică sau nu – ne zgribulim, cei care mai putem, pradă unui devastator sentiment de MȂHNIRE.

 

Florin St. Antoniu                             

Braşov, iulie 2006