Robert Schumann

Două concerte pentru pian și orchestră mai puțin cunoscute:

 

 

 

Moto:

„Un compozitor condamnat la muzică!” - Joseph Kriehuber

 

 

 

Întrebarea care se pune este: se împlinesc 200 de ani de la nașterea compozitorului Robert Schumann sau 200 de ani de la formarea, conturarea unui personaj artistic-muzical liric, fantastic, melancolic și pasional? S-a născut și a trăit într-o lume dominantă de preocuparea pentru percepția subiectivă și exprimarea liberă, o lume dispusă să lupte pentru idealuri. După o viață zbuciumată cu trăiri controversate, posteritatea a fost generoasă oferindu-i o gloria internațională binemeritată în istoria muzicii, așa cum nu i-a fost dat să aibă în timpul vieții.

Robert Schumann este unul dintre cei mai cunoscuți compozitori romantici ai primei jumătăți din secolul al XIX-lea, un intelectual a cărui muzică reflectă o adâncă natură personală romantică. Bogăția și diversitatea compozițiilor și curentelor au dezvoltat în timp stilul. Schumann a scris îndrăzneț în toate stiluri muzicale pe care le-a abordat, dar mai cu seamă în muzica cu pian și pentru pian, aducând o armonie bogată și complicată cu texturi polifonice încărcate. Alban Berg, un muzician de marcă al secolului XX, a fost cel care și-a dat seama de densitatea și de complexitatea polifonică a lucrărilor lui Schumann.

Ca și Chopin, dar ca și alți compozitori ai timpului, a început prin a scrie muzică pentru pian ca: Intermezzi, Arabesque, Carnaval, Kinderszenen, Davidsbündlertänze, piese mici prin care Schumann găsește că formele muzicale există pentru o minte creatoare în care „ideea“ este cea care își impune propriile forme. Muzica lui este o muzică legată de poezie, pictură și estetică romantică. „Experiența estetică este identică în orice artă, numai materialul de creație diferă!“.(1) Prin aceasta, compozitorul se apropie de misticism, compunând într-o stare sufletească de extaz. Lucrările pentru pian sunt exuberante, poetice, mărețe, intime. Sunt adjective subliniate muzical prin sincope, acorduri de septimă, polifonie la patru voci și o textură dureroasă îmbinată cu idealul romantic.

Schumann este compozitorul care a deschis drumul concertelor Tutti-Solo în două moduri:

  1. virtuos: concerte virtuoze, cu părți solistice dificile și cu o configurație a modelului clasic, o îmbinare între orchestră și instrumentul solist;
  2. concerte simfonice, instrumentul solist fiind figura principală a discursului muzical.

După concertul pentru pian și orchestră op. 54, scris între anii 1841-45, o lucrare de maturitate în trei părți, o maturitate artistică pe care o întâlnim pe tot parcursul discursului muzical, găsim în repertoriul pianistic alte două mini - concerte  (cu o durată de ca.15 minute fiecare) cu conținut liric – pianistic.

În primăvara anului 1844 Robert Schumann scrie o Fantezie în la minor pentru pian și orchestră, pe care soția sa pianista de renume Clara Schumann o cântă în primă audiție în august 1844 la Leipzig, înaintea nașterii primului lor copil (Maria, 1841-1929). Fantezia nu are succes, de aceea Schumann o schimbă într-un Intermezzo și mai compune la acesta un Final, devenind un concert pentru pian: Introducere și Allegro affetuoso op.92 în la minor.

Concertul începe cu acorduri solistice la pian, după care tema principală apare (la orchestră) încet și nevinovată câștigând tot mai mult în dimensiuni.  Allegro affetuosso este gândit în formă de sonată, materialul tematic fiind condus de orchestră, iar partea central㠖 dezvoltarea - este scrisă liber, compozitorul simțind materialul muzical atât pentru istoria muzicii cât și pentru natura umană. Intermezzo ne amintește că Schumann a fost la început un maestru al formelor mici, compozitorul vibrând odată cu paradisul tradiției, care îi permite să pătrundă în frumusețile înaintașilor săi. Finale este un rondo, unde se simte, nu numai încărcătura emoțională, dar și muzicală, ceea ce, de fapt, ascultătorii așteaptă de la un pianist virtuos. Interpretarea Clarei Schumann sugerează o îmbinare perfectă între pian și orchestră, lăsând să se întrevadă că melodia pianului fără muzica orchestrei nu ar fi posibilă. În anul 1849 compozitorul revizuiește acest concert, adăugându-i în Introducere două instrumente de suflat: clarinet și corn, în timp ce pianul are arpegii evocative, iar apoi pianul preia rolul solistic. Practic, aceasta a fost lucrarea lui Schumann cea mai populară. Se găsesc trei înregistrări cu acest concert:

  1. cu orchestra din Philadelphia, U.S.A;  la pian Rudolf Serkin, dirijor Eugene Oemandy –1964;
  2. cu Filarmonica din Berlin ; la pian Murray Perahia, dirijor Claudio Abbado – 1994;
  3. cu Orchestra simfonică NDR; la pian Tzimon Barto, dirijor Christoph Eschenbach – 2010.

La propunerea fostului director și prietenul său din Dresda, Ferdinand Hiller, în 1850 devine director muzical al orașului de pe Rin, Düsseldorf, unde are probleme atât cu muzicienii cât și cu oficialitățile.

În 1853 (la Düsseldorf) compune ultima sa lucrare pentru pian și orchestră: Concert-Allegro cu Introducere op. 134 în re minor. Dorința compozitorului a fost ca acest concert să fie o dedicație pentru aniversarea căsătoriei lui cu Clara (12 septembrie), însă schimbă dedicația acestei partiturii pentru tânărul Johannes Brahms care, în aceiași lună, i-a făcut prima vizită. Acest Concert-Allegro cu Introducere este aranjat, ca și alte concerte clasice, pianul având rolul solistic cu multă bravură iar orchestra rol de acompaniament. Pentru ziua ei de naștere Clara Schumann (34 ani) și-a dorit nu numai un pian de concert, dar și o lucrare nouă de la Schumann, de aceea, printre alte piese pentru pian, compozitorul îi dedică și acest concert op.134.

Amândouă concertele se vor cânta la 11 iunie 2010 în Hamburg, avându-l ca pianist pe americanul Tzimon Barto, iar la pupitru pe cunoscutul dirijor Christoph Eschenbach. Cele două concerte sunt poetice, introspective și în același timp mărețe, în concordanță cu viața compozitorului. “Stilul indică omul” spune o maximă a francezului Graf de Buffon (1707-1788), prin care se înțelege că este sinonim cu ideea de adevăr. În reflecțiile pictorului german Albrecht Dürer (1471-1528) întâlnim o teză a frumosului împinsă spre “adevărul demonstrabil” care respinge ideea abordării <pe bază de gust> a artei. Cel care are capacitatea de a înțelege fenomenul artei, atunci se poate spune că este în același timp un artist al <gândirii> și un artist al <trăirii>. Schumann a fost unul dintre aceștia, deoarece, în calitate de critic muzical, a înțeles foarte bine și a explicat publicului opiniile sale despre alți compozitori, dar puțini muzicieni l-au înțeles pe el care era “un credincios al idealurilor sale”. (2)

“Prizonier în azilul de bolnavi – Robert Schumann” se numește cartea renumitului psihiatru, Prof. Dr. Uwe Henrik Peters (n. 1930, psiholog și neurolog la Universitatea din Köln),  apărută în ianuarie 2010 la editura ANA Publishers - Köln, unde demonstrează amănunțit, pe parcursul a 626 de pagini, că Schumann “nu a fost deloc nebun”. Sufletul omenesc și limitele lui, amploarea atinsă în experiența internă a lui Schumann sunt căutate și descoperite de rafinatul psiholog Uwe H. Peters. “Profesorul Peters descrie ultimele luni și zile a compozitorului cu un fler de criminalitate, de minciuni și intrigi în același timp. La sfârșitul cărții se înțelege că Robert Schumann nu a fost dement și nu avea nici halucinații ci era alcoolic, numai că cei din azilul de bolnavi <Endenich> din Bonn știau că el nu are nici o șansă să mai iasă, deoarece, atât Clara, cât și prietenii <nu învârt nici un deget> pentru el să-l readucă la viața normală, ci e ignorat și dat uitări. De aceea în ultimele zile refuză să mai mănânce, iar fiind foarte slăbit,  după o infecție la plămâni moare la 29 iulie 1856!” (3)

O altă carte cu caracter psihologic se desprinde din cercetările profesorului Peters: “Robert Schumann – 13 zile până la sfârșit în Endenich” (2010), care cuprinde descrierea ultimilor 13 zile împreună cu Clara până la decizia compozitorului <de a merge pentru un timp> (după cum menționează Schumann în jurnalul său) în azilul de bolnavi.

Schumann a fost admirat de mulți compozitori ai timpului, dar și după. În alegretto, din sonata Patetica de Beethoven, întâlnim o profetică aluzie la iminenta apariție a lui Schumann și anume o îmbinare între vioiciune și tristețe, cu o meditație aparte într-o mișcare animată care conturează un farmec tipic romantic. Din lucrările lui Brahms amintesc numai andante expresivo din Sonata pentru pian în fa minor op. 5 care face parte din lucrările cele mai emoționale ale creației romantice, pagină pianistică ce tălmăcește sentimentul de bucurie trăit de Brahms în momentul întâlnirii lui cu Schumann la Düsseldorf. Mahler i-a dirijat toate simfoniile cu respect, iar Rachmaninov afirm㠄...de fapt, după Schumann și Ceaikovski, muzica s-a isprăvit“. (4)

 

1. Boetticher Wolfgang, Viața și opera lui Robert Schumann, Ed. Noetzel, 2004

2. Harold Schonberg, Viețile marilor compozitori, Editura Lider, București, 1997

3. Dr. Anna Martini (șefa editurii ANA Publishers) în: descrierea cărții, 2010

4. H.G.Neuhaus, Despre arta pianistică, Ed. Muzicală, București, 1960

 

Prof. Dr. Corina Ungureanu – Kiss

Düsseldorf – Germania

 

 

Bibliografie:

 

  1. Botticher Wolfgang, Viața și opera lui Robert Schumann, Ed. Noetzel, Wilhelmshaven, 2004
  2. Burger Ernst, Robert Schumann – viața în fotografii și documente, Ed. Shott, Mainz, 1998
  3. Demmler Martin, Robert Schumann <mi-am realizat un vis>: bibliografie, Ed. Reclam, Leipzig, 2006
  4. Loos Helmut (Hrsg.), Robert Schumann, interpretarea lucrărilor, Bd.2, Ed. Laaber, Laaber, 2005
  5. Maier Barbara, Despre noul stil a lui Robert Schumann, Ed. Rowohlt, Reinbek, 2010
  6. Rauchfleisch Udo, Robert Schuman – psihanaliză, Ed. Vandenhoeck&Ruprecht, Goettingen, 2004