Robert Alexander Schumann - iubitorul cântecelor de dragoste

 

 

 

 

 

                                                                   Motto: Viața este scurtă, iar ARTA lungă,

                                                               experiența înșelătoare și judecata dificilă!” 

 

                                                                                          Hippocrat

 

 

         Liedul de cult a apărut în secolul al XVIII-lea prin creațiile lui Schubert, urmat de Schumann și Brahms, continuat de Wolf, Grieg, Smetana și alții. Perfecționarea tehnicii vocale și instrumentale ajută liedul în evoluția sa. În epoca romantică liedul se dezvoltă datorită poeziei și a influenței muzicii populare.

         Mulți muzicologi au spus despre Schumann că a fost cel mai romantic dintre romantici, „ceea ce și sunt cu adevărat! Nu știu nici eu ... dacă sunt poet pentru că nimeni nu poate devenii poet! Destinul este cel care v-a decide într-o zi!“[1] Însă ce se știe este faptul că, o trăsătură specifică limbajului muzical schumannian este redarea melodică expresivă, cu teme melodioase, caracterizate prin fluență pentru a exprima stări și sentimente. De aceea, muzica lui Schumann a fost numit㠄o expresie a sufletului“, niciodată spectaculoasă și niciodată obiectivă. A scris cele mai frumoase lieduri de dragoste în anii 1840, când împlinise treizeci de ani și imediat după ce s-a căsătorit cu Clara. Există două cicluri de lieduri importante: Viață și dragoste de femeie și Dragostea poetului  în care există o dualitate a gândurilor senine și întunecate a lui Schumann, fiecare lied fiind o verigă dintr-un șir de trăiri și mistuiri sufletești.

         Toate liedurile din creația lui Schumann au ceva deosebit, de aceea m-am gândit să fac câteva spicuiri din opusurile compozitorului.

         Din ciclul de lieduri „Viață și dragoste de femeie“ op. 25 m-au impresionat patru dintre ele: Windmung (Dedicație) nr.1 fiind cel mai cântat dintre toate liedurile lui Schumann. Textul începe cu partea dureroasă a dragostei, cu suferința. Modulația din măsurile 13 și 14 sugerează contrastul muzicii cu textul. Secțiunea B, rubato, se încadrează în multe nuanțe mici oscilând între mf și pp. Ritmica liedului are o factură clasică ce se remarcă prin suplețe. Der Nussbaum (Nucul) nr. 3 face parte din liedurile „Myrthens“ dăruite soției lui Clara în ziua nunții. Scris pe un text a unui poem de Julius Mosen se simte melodia meditativă împărțită între pian și voce. La pian sunt scrise multe momente de arpegii prin care compozitorul dorește senzația de „vânt gentil“ printre frunzele nucului. Liedul a fost interpretat în premieră la pian de Clara Wieck, unde Schumann i-a pretins: „cântă acest cântec liniștit și simplu, așa cum ești tu!“[2] Die Lotusblume (Floarea Lotus) nr.7 textul se bazează pe poemul lui Heinrich Heine având o țesătură melodică delicată. Cuvintele povestesc despre o floare blândă și prețioasă, care temându-se de soare se deschide numai când apare luna în noapte. Tandrețea și pasiunea poemului a făcut să fie unul din cele mai iubite lieduri din creația vocală a lui Schumann, de aceea deși e scris pentru soprane se cântă în general de toate vocile. Melodia este mai mult diatonică, cu foarte puține cromatisme.  Lied der Suleika nr.9 scris în tonalitatea la major, începe cu același stil arpegiato pe care-l auzim și în Windmung. Din punct de vedere timbral, liedul îmbină vocea cu instrumentul – pian, remarcându-se o armonie bogată și în același timp expresivă. Partea vocală , dar și a pianului sunt scrise „grazioso“ cu linii pasionale și cromatice. În cele cinci părți și două strofe dublate, se poate observa repetarea atât a melodiei cât și a textului.

         Din ciclul de lieduri op. 31 am ales Die Löwenbraut (Mireasa leului) nr.1 mai puțin cunoscut, compus pe un text al poetului Adalbert von Chamisso. Deși scris într-o tonalitate minor㠖 sol minor, este nu numai o poveste violentă de dragoste, dar și tragică. Scris în trei părți, prima parte este solemnă și pasională, demonstrându-se instrumental prin octave scrise pentru mâna stângă, care semnifică mișcările leului puternic. În primele 41 de măsuri, Schumann amintește prietenia celor doi care avea să fie tandră și frumoasă. Emoțiile și simțirile se intensifică, când femeia-leu îi dă un sărut leului în semn de rămas bun! Are loc iubirea între ei, dar la sfârșit leoaica este sfâșiată de leul gelos și leul este sfâșiat de logodnicul leoaicei. Vocal sunetul de la sfârșit este o septimă de dominantă urmat de o pauză și o reîntoarcere la atmosfera solemnă de la început.

         Liedurile op. 39 sunt scrise după poetul Joseph Freiherrn von Eichendorff. Mondnacht (Noapte cu lună) nr.5 scris în 1840 și revizuit în 1849, în mi major, tempo “Zart heimlich” într-o pulsație lentă, exprimă duelul lui Schumann cu tatăl Clarei, profesorul Wieck. Muzical se găsesc multe acorduri de dominantă, dar și repetarea unui singur sunet sau a unui interval, ceea ce sugerează tensiunea meditativă a compozitorului.  

         Din ciclul Dragostea poetului op.48 o să amintesc două lieduri pe text de Heinrich Heine: Im wunderschönen Monat Mai (În minunata luna mai) nr.1 unde Schumann aduce în lumină luna mai prin acompaniamentul pianului tandru și lent, în esență fiind o oglindă a părții vocale, strălucind când nu există linia vocală, dezvăluind potențialul pianului. Liedul este scris în fa minor trecând des la o tonalitate majoră (la major), ultimul acord fiind disonant extins printr-o coroană de prelungire.

         Ich grolle nicht (Eu nu țin ură) nr. 7 compus în do major în măsura de 4/4 nicht zu schnell, este un lied cu adevărat sensibil care face să vibreze inima oricărui ascultător. Cuvintele titlului sunt repetate de șase ori pe parcursul partiturii vocale, compozitorul subliniind capacitatea protagonistului care se ridică deasupra infracțiunii. Cele două momente de ritardando (măsurile 16–19 și 28-31) sunt gândite de compozitor cam la fel din punct de vedere armonic. Primul moment include o înlănțuire de: sol major cu septim㠖 fa major cu nonă - la diez diminuat – sol major cu septimă și do major; iar al doilea moment îmbracă următoarele armonii: la major – re diminuat – mi minor - mi major cu sext㠖 fa major și sol major. Cele două acorduri diminuate aduc emoția iubirii. Dinamica acompaniamentului este relativ redusă (între sonorități de la f și p), sugerând frigiditatea inimii femeii (la mâna dreaptă) și seriozitatea intențiilor bărbatului (octavele susținute pe întregul discurs muzical la mâna stângă). Ultimele două măsuri includ trei acorduri în f (do major) confirmând o stare de glorie, de eliberare.

         Forma liedurilor schumanniene tinde spre o formă liberă, cu momente instrumentale ce aduc contraste emoționale, mister și reverie. Pentru Schumann, pianul este un confident cu care împarte subtilități, iar conținutul emoțional al textului este cel cei dictează o anumită tonalitate.

         Dacă în liedul lui Franz Schubert nimic nu este întâmplător, mesajul rămânând mereu luminos, iar pianul parte necesară în demersul muzical, la Schumann vocația liedului este adusă de talentul său liric, cu idei melodice pline de imaginație și rafinament, compunând între-o stare de extaz. Brahms a fost compozitorul care l-a admirat și stimat pe Schumann scriindu-i: “Cu fiecare zi ce trece am învățat să vă stimez. /.../  Nu am privit niciodată înainte cu atâta zel și încredere, nu am crezut niciodată atât de ferm într-un viitor frumos, ca acum. Mă voi strădui din ce în ce mai mult să păstrez prețioasa dumneavoastră prietenie.” [3]

 

Mirela Ungureanu-Biser

Opera Memphis – Tennessee, U.S.A

 

 

 

Bibliografie:

 

Davario J., Robert Schumann, Grove music, Ed. Macy, New York, 2007

 

Konrad Wolf, Robert Schumann, On music and Musicians, University of California, Press, 1982

 

Ostwald Peter, Schumann – The inner voices of a musical geniuns, Northeasatern University, Press,

                                                                                                              Boston, 1985

 

Venlot Georg, Julius Mosen, Ed. Kreisel, Leipzig, 1941

 

 

 

 

1 Ostwald Peter, Schumann – The inner voices of a musical genius, Press, Boston, 1985

2 idem

3 May Florence, Johannes Brahms, Ed. Breitkopf u. Haertel, vol 1, Leipzig, 1911