Laura Bogdan, Povești unui copil nenăscut

 

Comentariu de George Pușcariu

 

 

Romanul îmi pare remarcabil nu numai pron originalitate, dar și prin tendința avangardistă pe care o emană. Îmi amintește de “Noul val francez” al deceniului șase, prin care scriitoarea Francoise Sagan deschidea drumul unui curent nonconformist, al unei generații plină de har și vigoare, prin romanul “Bună ziua tristețe”. Similitudinea nu este tendențioasă decât în ideea repetabilității unor curente literare la aproximativ patru decenii. Romanul acesta l-aș putea cataloga într-un nonconformism postdecembrist, firește, cu unele influențe inerente, dar totuși proaspăt în originalitate.

Nonconformismul de care aminteam îl dezvăluie chiar autoarea: „Închideam ochii în fața a ceea ce era mai puțin frumos – privațiuni, dezamăgiri, gânduri negre, clipe de disperare. Poate și pentru că fiecare se străduia să le ascundă, să nu lase să se vadă eșecurile, nefericirea, durerea provocată de respingerea societății de consum. Nu ea ne respinge pe noi, ci noi pe ea – încercau să spună prin tot ce făceau. Societatea nebună, materialistă până la măduvă, putred㠖 la ce ne-ar putea folosi, integrarea? Am spus se străduiau să ascundă.... Nu, nu se străduiau. Asta impune eforturi. Ori la ei totul era natural. Frustările și le uitau la intrare. În barul nostru, în lumea noastră miniaturală eram fericiți. Să stăm de vorbă, să bem, să fumăn, dansăm, ne învârtim, ascultăm, creăm în jurul unui pahar, al unei țigări, fericiți că suntem, că existăm, pur și simplu, așa cum suntem artiști diferiti, urâți, tineri, nebuni, înfometați de spirit, de fericire, de prieteni, de iubire, de creație, de o altfel de lume....”

Romanul este ciudat, nu se povestește, ci se simte.

Se folosește ironia nu ca o persiflare a realității și a valorilor, ci ca un mod tolerant de a privi realitatea și a o lua în posesie, sfidând iluzia și nevoia de ideal și visare. Totul există nu numai de a intra în carte ca un fel de conștiință estetică. Nimic nu mai are credit, însă totul poate fi luat de la capăt, privind cu gândul limpede și cu ochii deschiși chiar dacă vezi numai ce vrei și dorești cu ardoare.

Autoarea își găsește un ton personal, făcând din epicul dispersat și rătăcit ca într-un labirint un fel de eseu proiectat într-o oglindă. Chiar spartă, oglinda se adună din cioburi și prefigurează chipurile unor personaje ciudate scurse în pete de culoare. Acestea au vocația reflecției. Ele servesc erudiției autoarei, speculează funcțiile povestitorilor și dacă vreți parodiază structurile genului de roman. Aceste personaje sunt niște stiliști preocupați și de imaginea lor picturală. Ele prețuiesc finețea și obsesiile autoarei, fiind admirabili descriptivi și coautori ai eseului în care apar și își duc existența (într-o lume mediocră, în melancolii trecătore, seninătate aparentă și naivă, aproape de psihologia kitsch-ului).

Dar să lăsăm autoarea să-și amintească personajele (procedeu de mare originalitate): „Privesc în mine. În adâncuri. Caut sursa iubirii, a fericirii. Sursa amintirilor, a lacrimilor, a întrebărilor, a slăbiciunilor și a calităților. Încerc să mă cunosc, să mă descopăr prin alții: Sașa, Mag, Paul, Maurice, Lolo.... Să scot la lumină ceea ce ceilalți au întrezărit. Să regăsesc magia care i-a atras spre mine. Să descopăr frumusețea care i-a surprins, fie și pentru o clipă. Cică fără frumusețe nu putem trăi. O imagine, un vis, o briză.... o amintire care mă atinge. Iar apoi caut cauza acestei emotii, a acestui frison care mi-a mângâiat sufletul.”

Toate aceste personaje ar putea fi eroi și ai altor romane pe care le va scrie autoarea. Și totuși Sașa mi se pare cel mai izbuit. De ce? Ne spune autoarea: „Sașa era ca un labirint imens. În fiecare clipă descoperim o nouă poartă ce se deschidea în sufletul său. O nouă fereastră spre o altă încăpere de lumină, de sensibilitate, de calm, care la rândul său ducea spre o alta și iar o alta. Cu cât pătrudeam în el, cu atât aveam sentimentul infinitului. A ceva ce nu pot explica. Un întreg univers era ascuns în el. Cu frumuseți nebănuite. Cu profunzimi ce dau amețeală. Cu abisuri insondabile.”

Cu toată aroma euforică, efectul de real nu-și pierde creditul și nici nu se află în derivă, deși e plin de viziuni cețoase și imponderabile. Viața, atâta câtă e, se conturează concretă și cutremurată de îincordări.

E important că se vrea restituită ideea de modernitate într-o alta formă și într-un altfel; schimbarea ne mai fiind cea de ieri și nici cea de astăzi, ci de un mâine care poate nici nu va fi decât ca o restituire a unui radicalism estetic față de text și de ideea de literatură și artă.

Redescoperirea realității diurne în ceața platitudinii leneșe și surâzătoare va fi meritul generației scriitoarei Laura Bogdan. Cred în interesul pentru viața imediată, în ecografia și tratamentul unei societăți nu prea sănătoase, în care scriitorul nu mai are apetență pentru logoreea evaționstă de a vedea viața în haine frumoase de mort, ci în straie universale.