O carte mai mult decât interesantă:

 

Singur printre americani

 

de Cristache Gheorghiu

 

 

          Începând să scriu despre „Singur printre americani”, mi-am amintit de cartea „Eu şi Charley descoperim America”, în care autorul, John Steinbeck, face remarci precum : „Nu noi conducem o călătorie, ci călătoria ne conduce pe noi”. „Călătoria e ca o căsătorie…”, afirmă acelaşi, adăugând : „Locuiesc la New York şi, din când în când, trag câte o raită până la Chicago ori San Francisco, dându-mi de fiecare dată seama că New York-ul nu este America, aşa după cum nici Parisul nu e Franţa şi după cum nici Londra, nu este Anglia…”.

          Scriitorul Cristache Gheorghiu realizează cu impresiile sale de călătorie o literatură de calitate, întemeiată în majoritatea ei de reflecţii filozofice („Mi-ar plăcea să ştiu mai mult decât ştiu, dar nu cred că pentru aceasta ar fi cineva dispus să recunoască în mine un mare filozof…”). Glumind, condeierul de mare inventivitate Cristache Gheorghiu, îi atribuie lui Napoleon Bonaparte spusele „Proştii se ocupă de trecut, înţelepţii de prezent şi nebunii de viitor…”. Rezultă că, dacă Bonaparte era măcar puţin nebun, ar fi avut mai mult de câştigat în braţele Josephinei, decât în … inima Elenei…”.

          Seria reflecţiilor cu caracter anecdotic, continuă în avion, în timp ce personajul principal, pornit să se . . . lase cucerit de America – de a cărei logodnică, după Mary Pickford, nu am auzit - abia aşteptând să revadă alte, dar şi aceleaşi locuri, însă cu alţi ochi decât cu aceiaşi cu care privise în urmă cu câţiva ani, în prima călătorie.

În răstimpul noii sale incursiuni, Cristache Gheorghiu nu s-a lăsat înşelat de aparenţe şi posibile aparenţe. „Tot zâmbind” – spune el – „de dimineaţă până seara pentru a-şi dovedi prosperitatea, americanii sfârşesc prin a crede că aşa şi este. Sunteţi bărbat şi v-a zâmbit o femeie - o doamnă sau o domnişoară drăguţă? Nu vă faceţi iluzii; nu a fost decât un salut. Nu insistaţi, pentru ca să nu aveţi surprize mai puţin plăcute”.

          Cele mai importante calităţi ale cărţii, consistă în ingeniozitatea cu care e alcătuită fraza, în spiritul de observaţie, în acuitatea pătrunderii pe traiectoria psihologică a personajelor cu care intră într-un scurt sau mai lung dialog.

          Traseul parcus a început la Bucureşti şi a continuat în Statele Unite, incluzând: Miami, Florida, Georgia, Arkansas, New Mexico, Deşertul Nevada, Los Angeles, Arizona, Texas, Dallas, etc.

          Volumul, captivant ca un roman de senzaţie, se încheie cu o „autobiografie târzie”. Din puţinele date, aflu că autorul este născut pe data de 2 mai 1937, în zodia Taurului, asemenea multor „oameni de bine”, ca Lenin, Marx, etc., remarcă cu umor Cristache Gheorghiu.

          Considerându-se… singur printre americani, Cristache Gheorghiu a recurs la o metaforă. Din câte am înţeles, nu s-a simtit singur în acea eterogenitate de oameni; s-a simţit mai curând singular…

          Când John Steinbeck a descoperit, în felul său, America, era însoţit de Charley – un câine care-i citea gândurile, un bătrân pudel franco-britanic, înnebunit de nervozitate în timpul de dinaintea plecării, din care cauză ajunsese o pacoste de care Steinbeck se împiedica la tot pasul. Acel câine, al cărui lătrat semăna cu un raget de leu, însă neputincios în a rupe în dinţi o pungă de hârtie – l-a însoţit, păzindu-l pe Steinbeck, deoarece şi renumitul scriitor plecase la drum singur, dar cu o rulotă special construită şi dotată cu absolut toate cele de trebuinţă.

          Pavaza lui Cristache Gheorghiu s-a redus la un şevalet, la câteva pensule şi la indispensabilele tuburi de culoare, deci la o gama superficială de . . . armament, prin intermediul cărora a sperat să scoată câţiva dolari pentru plata biletelor de autobuz – un mijloc de locomoţie de care s-a folosit aproape exclusiv în încercarea sa de a cunoaşte îndeaproape oamenii.

Emilian Lupu