D’ale cafenelei

 

Fapte, zvonuri, bârfe din lumea artiştilor plastici

consemnate de

Petre Oprea, istoric de arta

 

Adevărul nu trebuie ascuns,

ci scris la lumina zilei,

vor zice unii.

Trebuie să reţinem numai la ceea ce este

înălţător şi pilduitor din viaţa unui artist,

vor zice alţii.

Cine este capabil să discearnă cu totală luciditate

ce este bine de spus şi ce dăunează din biografia cuiva?

Simţul măsurii este balanţa.

Viaţa artiştilor nu merită a sta în umbră.

Şi lor le-a plăcut să trăiască viaţa din plin.

 

În toamna anului 1942, locotenentul Ion Musceleanu se afla cu regimentul lui cantonat de mai multe luni în garnizoana Tighina, oraşel în care întâlneai tot pasul o crâşmă cu un vin de calitate şi foarte ieftin. Într-o zi află că a fost căutat de un plutonier, care insista să-l vadă cât mai repede şi i-a transmis ca loc de întâlnire în seara aceea un local deocheat. S-a dus mai mult din curiozitate şi nu mică i-a fost bucuria să-l întâlnească pe Lucian Grigorescu, prietenul mai vârstnic. A urmat un chef monstru, căci li se alăturaseră şi alti ofiteri, stâlpi ai crâşmelor, fermecaţi de poveştirile picante ale lui Lucică şi încântaţi că au dat peste un băutor veritabil. Chefurile s-au continuat aproape în fiecare seară, schimbându doar localurile, de fiecare dată cei doi fiind tartorii multor şotii. Asemenea orgii au ajuns repede la urechile comandantului regimentului care, fire integră, însă om cult şi fin, se amuza doar de fiecare dată când îi erau relatate. De la o vreme, cei ce-i aduceau la cunoştinţă faptele acestora îşi arătau nemulţumirea şi indignarea cerându-i să ia măsuri întrucât deseori la întoarcerea în zori de la chefuri, locotenentul Musceleanu ajutat de ordonanta lui îl căra de subsuori pe plutonierul Grigorescu, beat criţă, în văzul localnicilor şi al ostaşilor şi în plus îl mai gratula birjăreşte cu vorbe de ocară. Mai mult, amândoi se deplasează călărind împreună, pe calul locotenentului, spre hazul trecătorilor, încălcând regulamentele militare. Colonelul s-a simţit dator până la urmă să-şi atenţioneze subalternul. Momentul este oferit de un spectacol grotesc dat într-o dimineaţă de aceştia în plin centrul oraşului. Ce se întâmplase? De cu seară, se duseseră la o cârciumă într-un sat vecin şi, cum acolo i-a apucat o ploaie cu găleata, au hotărât să petreacă acolo toată noaptea, urmând să se reîntoarcă la garnizoană a doua zi dimineaţa în zori. Când au plecat n-au mai putut să încalece amândoi calul, cum făceau de obicei, ci le-a trebuit ajutorul comesenilor. Şi astfel, mai la pas, mai în trapul calului, bălăbănindu-se îngrozitor înaintau vitejeşte spre regiment. La vreo 300-400 de metri de poarta cazărmii, calul s-a poticnit şi călăreţii s-au trezit pe jos în băltoace. Musceleanu s-a sculat cu greu primul şi s-a înălţat sprijinindu-se de dârlogul calului care îi privea liniştit şi cuminte. Cu opinteli s-a sculat în picioare şi Lucian Grigorescu, dar dacă nu l-ar fi susţinut prietenul ajungea din nou jos în băltoace. Cu eforturi înzecite, scăpându-l de mai multe ori din braţe pe jos, Musceleanu a reuşit să-l aşeze ca pe un mort de-a latul şeii pe Lucica şi ţinandu-l de picioare să nu cadă în cealaltă parte a calului au pornit spre destinaţie. Cum nici pe el nu-l prea ţineau picioarele, au trebuit să facă mai multe halte, intrând până la urmă triumfători în curtea regimentului. Era firesc ca în urma unei atari indiscipline, comandantul să ia impotriva lor măsuri drastice şi exemplare, întrucât se aflau pe front. Colonelul a lăsat admonestarea pe a doua zi, când luau masa de prânz la popotă cu toţi ofiţerii. A început cu blândeţe să-l admonesteze pe Musceleanu: că purtarea lui este un exemplu negativ pentru ostaşi şi ofiţeri, că atitudinea de subaltern faţă de plutonierul Grigorescu este scandaloasă etc. În consecinta, această poziţie trebuie s-o curmeze imediat. După scuzele de rigoare, Musceleanu a precizat că se simte mândru să fie prietenul plutonierului şi îi va accepta şi de acum orice vorbă deplasată căci îl admiră ca pe un mare pictor. Replica a venit tăioasă din partea unui căpitan:

- Dar dumneata eşti locotenent, iar el doar un plutonier.

Răspunsul a venit prompt:

- În civilie el este în pictură un general, iar eu un pârlit de soldat neinstruit.

Incidentul s-a oprit aici. În schimb, Lucian Grigorescu, aflat acolo concentrat în cadrul direcţiei presei şi propagandei ca reporter de război, a fost pedepsit moral, trebuind să-şi dovedească măiestria realizându-le tuturor ofiţerilor spre convingere câte o lucrare-două în creion, ceea ce a facut cu larghete, ba, mai mult, acceptându-le valoroasele critici în preambulul chefurilor comune.

 

*

*   *

 

Tot la Tighina, în acelaşi an, fiul pictorului Jean Al. Steriadi, Sandu, şi el plutonier, venit cu corespondenţa de la Bucureşti, l-a întâlnit pe Lucian Grigorescu foarte abatut în cele câteva zile căt au stat împreună. În timpul zilei se deplasau în direcţii diferite, dar serile şi le petreceau împreună, luând masa la un restaurant până pe la miezul nopţii. Pictorul, cunoscut ca vorbăreţ, îl asculta pe tânărul arhitect despre cele petrecute în Bucureşti, mai ales în lumea artiştilor, asaltându-l cu zeci de întrebări. Cât despre el, Lucian Grigorescu se simţea nefericit şi se descărca căinându-şi soarta vitregă care o traieşte acum. Singura bucurie era că va părăsi localitatea, întrucât nu-i mai plăcea nici să bea. De vreo două săptămâni l-au cazat în camera sa pe faimosul Petrache Lupu de la Maglavid, concentrat ca şi el în cadrul aceleiaşi direcţii a presei şi propagandei, pentru a le vorbi şi a-i îmbărbăta pe ostaşi. În fiecare seară, de două-trei ori, când se pregăteau să părăsească crâşma, după ce se asigura, privind în jur, că nu-i ascultă nimeni, se apropia de urechea arhitectului şi îi spunea în şoaptă: "Cu riscul de a rămâne strâmb la gură, trebuie să-ţi spun că este complet cretin".

 

*

*   *

 

Într-o zi de toamnă - era în anul 1958 sau 1959 - sculptorul Ion Vlad mergea încet şi privea atent magazinele de pe Splaiul Independenţei, întrucât căuta un atelier fotografic de curând mutat. Deodata îl vede pe Lucian Grigorescu care stătea în faţa unei croitorii cu veşminte feminine şi, bucuros de o atare întâlnire neaşteptată, căci de câteva zile nu-l mai întâlnise la braseria Athenee Palace, se îndreapta către el şi-l salută întrebându-l:

- Ce faci?

- „Imi fac un taior”, a venit prompt răspunsul, lăsându-l năuc pe sculptor. S-a dezmeticit văzând prin geamul vitrinei cum ultima muză şi model al pictorului proba un taior.

 

 

*

*   *

 

Lucica Grigorescu în vremea începuturilor realismului socialist făcea mari eforturi, nereuşind de altfel, să se integreze cerinţelor acestuia. Şi ca să-i convingă pe cei ce-l criticau de neaderenţă, el povestea o întâmplare desigur inventată menită să demonstreze cât de realistă este arta lui. Era la peisaj, pe izlazul comunei Comana şi picta inspirat un mal al lacului cu multă vegetaţie. La un moment dat, când a făcut un pas înapoi să-şi privească mai bine lucrarea, a constatat cu groază că în spatele şevaletului se afla un taur negru. Ştiind de la săteni că este foarte rău, a mai făcut un pas inapoi şi unul lateral, cu gândul să fugă, ceea ce a făcut ca taurul să ocolească şevaletul şi să treacă prin faţa pânzei. S-a uitat îndelung la pictură, apoi a privit colţul de natură reprezentat, apoi din nou la pânză, ca până la urmă să se îndrepte în pas grăbit să pască spre acel loc. "Ei, ce ziceţi", se adresă auditorului povestitorul, "iata ce înseamnă puterea de sugestie a artei adevărate".

 

*

*   *

 

Mangalia, apoi Balcicul, au fost între cele două războaie mondiale staţiunile balneare care au atras prin farmecul exotic şi orientalismul lor numeroşi poeţi şi scriitori ce îşi petreceau vacanţele de vară lucrând şi distrându-se împreună după pofta inimii. Unii dintre ei deveniseră cu trecerea anilor figuri legendare pentru extravaganţele lor pe timpul şederii. Ani în şir, sosirea în luna iulie a bandei ieşene în frunte cu N. Tonitza şi Păstorel Teodoreanu constituia un eveniment local urmărit cu înţelegere, invidie sau aprobare de localnici, în special de bărbaţi. Sanda Movilă, într-un savuros reportaj intitulat Scriitori şi pictori la Mangalia ne descrie ritualul programului ce se repeta anual întocmai. În prima zi, seara, se întâlneau la cărciuma lui Furoglu, pentru un ospăţ care începea cu saramura de nisetru, apoi specialităţi orientale la grătar şi se isprăvea a doua zi în zori cu potrocul de curcan. Vinul şi taraful de lăutari adus din Constanţa, căci localurile de petrecere din Mangalia erau lipsite de orchestre, înveseleau din plin pe cheflii, cărora li se alăturau şi alţi petrecăreţi veniţi la odihnă. A doua seară iarăşi se întâlneau la Furoglu şi o luau de-a capo cu saramura de nisetru şi chebabul, dar numai până la miezul noptii, când în corpore, cu muzica îndrăcită a lăutarilor, se îndreptau spre mare, unde se îmbarcau într-un barcaz ce-i duceau până departe de mal. Acolo, în cântece mai deochiate ale tarafului, se scăldau şi continuau să bea vârtos stând în apă, căci barcagiul avea sarcina să le toarne vin direct în gură de câte ori vroiau. După o oră două se întorceau la crâşmă şi plecau de acolo  în zori după potrocul de curcan. Şi aşa o duceau într-una timp de o săptămână, după care lăutarii plecau la Constanţa. Poetii şi pictorii se apucau cu îndârjire fiecare de treburile lor, ducând un trai spartan. Mâncau zilnic până la plecare roşii cu vinete tocate şi cu pâine şi fructe în dorinţa de a slăbi şi posti, căci inspiraţia şi lucrul nu se realizează din îmbuibare. Seara se adunau la cafenea, unde serveau cafea, şerbet şi sacâz.

 

*

*   *

 

Valeriu Erdeli s-a împuşcat în Rotonda Ateneului Român, în mijlocul unei expozitii de picturi, sub nudul unei femei de o rară frumuseţe. Comisarul, care-l dusese la spital, unde peste câteva clipe a şi murit, a găsit în buzunarul dinăuntru al hainei sinucigaşului însemnările de mai jos:

"Recunosc femeia care a pozat pentru nudul trecut in expozitie sub nr.57 - e soţia mea legitimă. Şi capul şi trupul sunt ale ei. Când a făcut asta nu ştiu; cum a făcut asta, nu-mi pot închipui. Constat numai faptul. Nu înţeleg de ce autorul a ales pe soţia mea ca să-i pozeze. N-a mai găsit alte femei? Nu sunt modele de meserie? Nu-s pline drumurile de ele? S-a ferit de parfumul unguroaicei lui Luchian de care ne vorbeşte un scriitor? Nu şi-­a dat seama ca prin acest gest se descoperă, se denunţă? După ce a avut-o a găsit cu cale s-o aştearnă, fără nimic pe ea, fără se se ostenească de a-i modifica măcar cât de cât liniile feţei, pe o pânză de sac şi s-o atârne în cui la Ateneu. Femeia mea pradă închipuirilor deşuchiate, aruncată pe piaţă ca o marfă, la desfacere. Nu este primul nud în pictură. E adevărat, nici primul, nici cel din urmă. E însă primul nud identificat. Celelalte au fost anonime. Arta e mare, ea nu va suferi prin gestul meu."

 

*

*   *

 

Ca ieşit din comun prin folosirea lucrărilor de artă autentice intr-­un spectacol redăm cronica teatrală din toamna anului 1914 la piesa Soţul ideal de Oscar Wilde, care a întrecut toate aşteptările snobilor bucureşteni printr-o montare cu o decoraţie excesiv de luxoasă, folosindu-se ca decor un mare numar de obiecte şi opere de artă originale. Acţiunea actului întâi se petrece în holul unei locuinţe din Pieta Grosvenor din Londra. Peretii sunt din marmura roz, în fundal o mare scară bifurcată cu două braţe. Pe peretele din dreapta şi din stânga atârnă câte un goblen. La Partie de Coullin Maillard după Lancret şi Plăcerile câmpeneşti după Fragonard. Pe şemineu, între două vase de Sčvres, provenite din colecţia mult regretatului prinţ Grigore Şuţu, portretul Doamnei Dubary (biscuit Sčvre) de Pajou din colecţia Anastase Simu. Din colecţia Grigore Şuţu mai erau pe scenă un paravan din lemn aurit a la Dauphine, stil Ludovic XV,  şi un altul ornat cu gravuri după Boilly, stil Ludovic XVI, ca şi două bronzuri patinate: La Baigneuse de Falguičre şi Salomea de Marquet.

Acţiunea actului al doilea se petrece în cabinetul de lucru al lui Robert Chiltren cu pereţi tapisaţi cu piele de marochin roşu cu motive de aur şi boiserie sobră; mobilă din Acajou, fotolii de piele roşie, un birou Ludovic al XVI-lea, cu ingeraşi şi cu motive în bronz balinat - un armoir bibliotecă din aceeaşi esenţă de lemn cu mânere din bronz; ca bibelouri, un tors de femeie în bronz patinat, piesă unică de sculptorul francez Dalou din colecţia Simu; un vas Tiffany, al doilea de Delaherche şi al treilea de Daum, toate trei semnate; pe perete două tablouri: un Peisaj normand de Corot (colectia Simu) şi un frumos tablou cu subiect câmpenesc de Hoppner (col.Grigore Şuţu). Mai multe karamaniuri ornau peretii şi drept covor era folosit un frumos covor afgan, roşu stins.

În actul al treilea, acţiunea se petrece în bowindoul bibliotecii lordului Arthur Goring. Pereţii sunt acoperiţi cu tapiserii verdures. Mobile stil Adam, pe podea un covor Sumak, şi altul Şiraz arab cu fond roşu violet şi bordura albastru cu negru. Pe o sofa blănuri albe de Mongolia.

Pe o boneur du jour portretul Paulinei Borgheze în marmura de Carrara (colectia A. Simu); o mare sculptură înfăţişând-o pe Leda de Chottian (colectia A. Simu); şi pentru a lumina interiorul cu discreţie o mare lampă vască, în marmură vernil cu vine roşii, împreună cu alte lumini policrome răspândite de vase Daum, Gallč şi Vez...

Ar fi cazul să adăugăm că se descrie cu acelaşi lux de amănunte toaletele actriţelor, în special ale Mărioarei Voiculescu şi ale Luciei Sturdza Bulandra. Dintre spectatorii de frunte prezenţi la spectacol, cronicarul remarcă în primul rând pe ministrul Statelor Unite ale Americii la Bucureşti.

 

*

*   *

 

Pictorul Ion Theodorescu Sion, care pe vremea când era elev la Belle arte la Bucureşti, îşi uimea colegii şi pe profesorul său, G.D.Mirea, prin excentricităţile vestimentare sau capilare (după exemplul lui Baudelaire îşi vopsise într-o toamnă părul în verde), dornic să vadă nu numai pictura apusului dar şi lumea, ajungând până în Africa, facând de toate, la Paris a constatat, cum marturiseşte cu invidie că "Brancuşi a fost mai tare decât mine: a fost şi popă". "Dar să vezi cum am descoperit că Brancuşi făcea şi pe diaconul. Ne­-a îndemnat într-o zi să venim la capela română din Paris la slujbă. Era o zi mare şi se adunase multă lume. Am venit împreună cu Ressu şi cu Steriadi şi deodată l-am văzut apărând cu cădelniţa pe nea Costache. Dădea cu doamne miluieşte şi de-abia îşi stăpânea râsul văzând ce mutre făceam. Când s-a apropiat de noi ne-a zis încet în barbă:

- Nu fiţi măgari... Doamne miluieşte...

Avea un suflet de aur nea Costache şi de multe ori şi-a împărţit prânzul cu prietenii lui care nu prea mâncau în fiecare zi".

 

*

*   *

 

Brancuşi, în drumul său cu popasuri de la Bucureşti la Paris, ne spune tot Ion Theodorescu Sion, "îşi compusese singur un cântec pe care-l fredona tot timpul:

$i tot a~a mereu mergand,

Tot auzeam cucul cantand".

 

*

*   *

Dar să-l lăsăm tot pe Ion Theodorescu Sion să ne mai facă şi alte destăinuiri despre nea Costache: "locuia într-o mansardă, ce-i servea de atelier, în Place Dauphine. Avea şi un dormitor, o şarpantă lungă de vreo doi metri şi înaltă de un metru. Deasupra patului pe perete erau scrise cu litere mari versurile următoare:

Haide om. Ce stai ca javra

Şi-ţi pierzi vremea cu nimicuri

Ori aştepţi să-ţi vie tava

Cu halvale şi fisticuri?

Când se scula pe la cinci dimineaţa, Brancuşi recita versurile acestea în gura mare şi se punea pe lucru."

 

*

*   *

 

Sprijinitorul impresioniştilor, cunoscutul colecţionar George Bellio, care s-a născut şi a copilărit în România, din când în când, mai ales de sărbătorile Crăciunului, venea în ţară la rude. Cronicarul evenimentelor mondene al ziarului bucurştean în limba franceză L'Independance roumaine, Claymoore, descrie cu lux de amănunte dintre multele revelioane ale noului an 1882, mai cu deosebire pe cel de la prinţul Alexandru Moruzi. Evenimentul a avut loc în apartamentele gazdei de la Hotelul Broft. Printre zecile de invitaţi, de o atenţie deosebită din partea gazdei s-a bucurat George Bellio, sosit de curând de la Paris, care la sfarşitul revelionului a realizat o şedinţă de hipnotism. Prinţul Constantin Moruzi, neîncrezător în astfel de miracole, s-a oferit ostentativ ca Bellio să-şi exercite puterile asupra lui, convins că acesta nu va reuşi. George Bellio l-a hipnotizat imediat pe prinţ şi la toate cerintele sale - să râdă, să plângă, să se vaite - acesta a răspuns cu promptitudine. Şedinţa de hipnoză i-a uluit pe toţi invitaţii, întrucât George Bellio s-a dovedit un maestru în această artă.

 

*

*   *

 

Pe vremea când era foarte tânăr - avea 15 ani - şi realiza decoruri pe "fundalurile de zid" pentru o trupă cu care juca teatru cu alţi copii de seama lui, N. Tonitza este solicitat cu insistenţă de o doamnă bătrână să-i facă portretul. Încrezător în puterile lui, tânărul pictor îi satisface dorinţa cum poate. Modelul este în parte încântat, dar îi cere apoi nenumarate, modificări. Pentru a-şi dovedi capacitatea, ascultător Tonitza, înarmat cu multă răbdare duce la bun sfârşit portretul aşa cum şi-l dorea comanditara - imaginea unei tinere. Foarte multumită de reuşita colaborare, bătrâna doamna l-a onorat cu o sumă cum se cuvine unui mare artist încât puţină vreme după aceea, adăugând încă ceva din partea familiei, a făcut o excursie în Italia, la Roma.

 

*

*   *

 

Pictorul N.Tonitza descrie cu haz şi o altă comandă pentru un portret feminin. El relatează scena ca întâmplându-i-se pictorului Telemac, dar atât de straveziu este anonimatul, încât îl recunoşti pe el. 0 distinsă doamnă, o răsfăţată mondenă, i-a cerut - dându-i un aconto - să-i facă portretul, dar nu la atelierul lui, ci la domiciliul dumneaei, şi dacă se poate chiar de a doua zi. Artistul a fost nevoit să poarte tot oraşul trusa de culori şi şevaletul, întrucât nu dorea să cheltuiască banii pe o birje. Ajuns în întârziere, înfierbântat de atâta umblet şi cărătură, căci comanditara locuia departe de el, era tare îngrijorat când a bătut la uşa acesteia să n-o fi indispus din cauza aşteptării lui. Servitoarea l-a primit în casă, i-a indicat să se facă comod în salon, unde doamna va poza. Nu a dat atenţie faptului că nu era sculată, ba chiar s-a bucurat că doamna s-a trezit la orele 10, deşi îl convocase la orele 9; nu s-a supărat prea tare nici când doamna s-a dus să facă o baie, care a durat două ore. Când a terminat cu îmbăiatul, i-a spus veselă s-o mai aştepte pentru că trebuie să ia prânzul şi de abia atunci el a avut un acces de furie... lăuntrică.

 

*

*   *

Dintre tablourile pictorului Constantin Lecca din Muzeul National de Artă, atrage în mod deosebit atenţia cel înfăţişându-l pe profetul Ilie, într-o pozitie neconcordând cu indicaţiile erminiei şi anume ţinând un deget la gură, cerându-i privitorului tăcere. Versurile de la picioarele profetului ne dau răspunsul gestului îndemn:

 

Taci, nu to destăinui

Că în veci te vei căi

Când vrei să grăieşti

Vezi ia sama bine

Ce vorbeşti şi unde

Când şi către cine.

 

Tabloul este realizat în 1835, când lupta antiotomană cerea patrioţilor curaj, dârzenie, dar şi să se manifeste conspirativ. Iată cum un artist cu iubire de neam a întrevăzut să exprime o idee patriotică, printr-o imagine religioasă ieşită din tipic.

 

*

*   *

Adesea pictorul Marcel Iancu povestea cu tristeţe despre debutul lui ca arhitect, când imediat după primul război mondial a reuşit să construiască "prima casa modernă din Bucureşti"', care "a fost şi cea dintâi in ţară". Solicitantul a fost un negustor de vinuri. Când l-a cunoscut şi a aflat că este un adept şi sprig sustinător al artei avangardiste, i-a spus:

- Am un milion de lei, un teren şi aş vrea o casă. Vă interesează s-o realizaţi?

- Bucuros. Dar n-aş urea să-mi puneţi prea multe condiţii de cum aţi vrea să arate.

- Decât una. Să iasă o casă modernistă.

- Perfect.

Şi s-a apucat de lucru imediat. Casa aproape terminată, toată lumea credea că este cladirea unui laborator. Dar proprietarul n-a putut s-o locuiască întrucât arhitectul n-a calculat bine cheltuielile şi mai fiind necesară o sumă suplimentară de bani, pe care n-o avea, a trebuit s-o vândă la stadiul în care se găsea. Rezultatul, o învăţătură de minte pentru Marcel lancu şi alţi arhitecţi care pot face o greşeală ca a lui, aşa cum cu amărăciune îşi sfârşea povestirea: "N-am mai putut avea lucrări timp de câtiva ani, din cauza acestei nebunii".

 

*

*   *

Cei prezenţi la solemnitatea inaugurării monumentului poetului Mihail Eminescu de pe moşia Dumbrăveni a prinţului Leon Ghica au rămăs neplăcut surprinşi de figura acestuia cu obrajii ciupiţi ca de vărsat. Excepţia o făceau doar invitaţii gazdei care cunoşteau cum de se realizase o atare bizară fizionomie. Ce se intamplase? Sculptorul Oscar Spaethe se bucura în pragul secolului al XIX-lea de faima unui bun portretist, căci se număra printre puţinii care reuşeau să redea satisfăcător trăsăturile personajului cunoscut de el numai cu ajutorul fotografiilor. Aureolat de acest prestigiu, prinţul Leon Ghica i-a comandat în 1899 un bust al lui Mihail Eminescu, pentru un monument ce urma să fie inaugurat la moşia lui din Dumbrăveni, judetul Botoşani, cu prilejul comemorării a 10 ani de la moartea poetului. Pentru orientarea în redarea fizionomiei autorului Luceafărului i-a trimis sculptorului câteva fotografii ale unor unchi ai poetului cu care acesta semăna foarte mult. Sculptorul a lucrat cu sârg la portret, fără a mai face alte investigaţii documentare personale, dat fiind termenul scurt pentru predarea la timp a sculpturii. Cu o zi înainte de inaugurare s-a deplasat cu bustul la Dumbrăveni, pentru a-l monta personal pe soclu. Cei câtiva invitaţi care veniseră cu el de la Bucureşti să asiste la inaugurare şi gazdele au constatat cu stupoare când lucrarea a fost scoasă din lada în care era ambalată, ca Eminescu era redat cu o frumoasă şi bogată barbă. La masa de seară, Oscar Spaethe află de la comesenii săi de gafa sa. Îngrozit de spectrul unei mari batjocuri la care va fi expus cert în curând, i-a părăsit imediat şi înarmat cu un ciocan şi o daltă, de la fierăria conacului, la lumina unui felinar, a dat jos barba, dar cioplind grabnic şi nervos câteodată, dalta a pătruns mai adânc decât trebuia marmura. Aşa s-au pricopsit botoşănenii cu o statuie a lui Eminescu pe care o priveau cam chiorâş (Romulus Dianu, Cu dl.Cincinat Pavelescu, despre el şi despre altii, în Rampa, 28 ianuarie 1929).