Misiune de salvare în Haiti. Români printre ei.

 

Mă tulbură foarte tare  acest eveniment ... număr zilele ... orele în gând când o victima DACĂ este înzestrată psihic poate aștepta liniștită FĂRĂ panică ... sub dărâmături să poată fi salvată în tot haosul ce se produce la un asemenea dezastru enorm neașteptat ... câtă loterie în salvarea unei vieți în locul alteia ...
În 4 martie 1977, în Drumul Taberei etaj 7... Adrian cel mic ...7 ani .... la îndemnul învățătoarei scria stângaci o mulțumire adresată mamei (se apropia 8 martie la noi ... știți voi) ... începuse ceva foarte tremurat "Mami, îți mulțumesc pentru primii pași de la pat la masă ...". CINE l-o fi învățat așa ceva???. Restul eram fiecare prin casă undeva ... ora 20.20 .... acel film bulgăresc ... habar n-am de el ... în orice caz ușa metalică a liftului chiar lângă ușa noastră se bălăbănea stânga-dreapta în cursă totală, de parcă era o frunză în vânt. O vecină de la etajul patru spunea mai târziu: „nu voi uita niciodată imaginea ta .... erai ca o leoaică cu ochii scoși din cap ... cu câte un fecior sub fiecare braț, coborai câte patru trepte deodată, de la al șaptelea la parter, în șosete ….” (Într-adevăr îmi amintesc foarte bine că papucii mă incomodau îngrozitor în viteza cu care doream să cobor.) Ce greșeală! Așa au murit Caragiu, Bocăneț și alții la blocurile din centru. Ne-am trezit toți patru pe trotuar, întuneric, fum, un fel de aurora boreală roz (nu voi uita acea culoare). Vecinii ce locuiau la parter îmi spuneau "doamna, se clătina blocul vostru turn de parcă era o trestie pe malul lacului, în bătaia vântului". Toată noaptea ne-am foit prin jur și nu mai îndrăzneam să intrăm înapoi. La un moment dat, s-a dus Nigi totuși sus și a luat niște pături și perne și am dormit în parcare, în mașină .... apoi simțeam nevoia să bântuim pe afară ... ne-am dus la familia Guțu, pe Caraimanului, ... ne-au primit acolo, la grămadă, toata ziua ... spre seara ne-am întors totuși acasă. Masa de la sufragerie se despicase în două în planșele componente ... la mijloc, milieul de dantelă adâncit ca o covată și în el ... glastra de un fel de cristal, culcată liniștită ca într-un cuib moale, nu pățise nimic. Pe plafon, zgârieturi de la candelabrul ce pendulase la maxim stânga –dreapta ... în camera mare .... dezastru ... acvariul (80 litri de apă) se răsturnase pe covor cu peștișori cu tot  (de câte ori văd la cineva în casă un acvariu mă înfioară rece pe spinare ....) peste ei căzuseră toate cărțile din bibliotecă într-o grămada informă, muiată bine de ciulamaua de dedesubt. Multe cărți le-am atârnat pe sârme .... s-au uscat … boțite ... o grozăvie .... peștișorii zăceau aplatizați ca plantele în herbar.
Făcând consiliu de familie, îmi dau seama că, din partea tatei, lipsea Leana .... blocul Colonadelor, din partea mamei, o verișoară de 32 de ani, la Nestor .... două tragedii ... a doua mai mare ca prima ... Leana ... m-a însărcinat Miti Negulescu, ca mai tânără și în putere din familie, să mă duc la fața locului, să asist la scoaterea de sub dărâmături .... am stat acolo multe zile și ore în frig ... nu-mi trebuia nimic nici mâncat, nici băut ... zburau fotografii intacte cu Doina Badea ..... despre familia Dinoschiotu … auzeam că aveau o colecție importantă de tablouri de mare valoare ... tot felul de discuții pe margini (trotuarul de la Biserica Rusă ...) .... colonelul Lavric, obosit și foarte surexcitat, încerca să răspundă la întrebări idioate din public .... în fine, Leana în formă de bust ... pieptenul din păr rămăsese intact ... restul ... nimic ... deja îngropată sub un număr la Domnești (abia atunci făceam cunoștință cu acea margine de București ....) ...mă gândeam mereu la acea stiva de tăvi de argint superbe de la mare de 90 x 80 centimetri, atât de frumos prelucrat până la mai mici și tot mai mici detalii .... direct pe o mobilă neagră .... la persoana ei atât de vie, inteligentă și directă ... o moarte frumoasă în fond .... Verișoara, avocată de 32 de ani, fusese în seara aceea la părinții din Bulevardul Miciurin (veri cu mama mea) și lăsase acolo copilul de 1o luni, care tot plângea noaptea, căci a doua zi avea un proces greu și trebuia să doarmă. S-a dus la Nestor … la ea .... abia a intrat .... buf!!! Tot blocul căzut. Soțul rămăsese cu copilul la socri .... a doua zi –a, treia ... escavatorul scotea mereu ... se certau doi bărbați la marginea molozului: asta e nevasta mea ..... ba a mea .... plin cadavrul de moloz de nerecunoscut .... a recunoscut-o soțul ei printr-un semn distinctiv, că avea două degete lipite la piciorul drept. Părinții nu și-au mai revenit niciodată, că de ce au lăsat-o sa plece???, întrebare stupidă ca viața însăși .... După 11 zile, un tânăr de 18 ani a fost scos în viață de la Colonade (un fragment de scară căzuse peste el creând un spațiu "comod", care nu-l sufoca .... putea vedea luna printr-o gaură .... dar nu ar fi putut ieși niciodată singur. Trebuie să fii cu nervi de oțel pentru ce vezi în aceste zile în Haiti ... plecând din luxul și tihna de aici ..... ce oameni or fi aceia ce acceptă această plecare "acolo"????? Ori deosebiți ... ori aventurieri ... ori foarte, foarte speciali .... greu de definit, dragii mei....

 

N-am dormit decât două ore azi noapte și probabil de aceea mi s-au răscolit străfundurile pe care încerc să le acopăr. Această  stare mi-a fost stârnită de o masă rotundă, seara târziu, la TV, cu trei feluri de vorbitori: primul a fost un tip zdravăn, cam la 60 de ani. Avea o funcție mai înaltă la pompieri, un om dintr-o bucată. A povestit cum a lucrat acum patru ani  la salvări din cutremur în Afghanistan: patru zile neîntrerupte, ei scoteau victime, alături era o masă și un chirurg tăia, cosea, .... altul la rând! … și tot așa. Același chirurg s-a îmbarcat acum într-un avion de ajutor olandez, împreună cu alte de 60 persoane de diverse meserii. Ce oameni! Lasă totul, familie, confort, trai bun și se duc direct în iad... Bravo lor!. Sunt mândră că aparțin, măcar mental, acestor oameni capabili de așa ceva.

 

R.

Utrecht, 15 ianuarie 2010