Sextil Puşcariu

130 de ani de la naştere

 

S-au împlinit 130 de ani de la naşterea lui Sextil Puşcariu (Braşov, 5 ianuarie 1877), personalitate marcantă a culturii româneşti. Este foarte greu să prinzi în câteva pagini profilul unui om care a marcat o perioadă de lumină renascentistă a neamului. Familia sa brăneană i-a dat acea genă a dragostei de neam şi de limbă strămoşească. Răsfoind “Spiţa unui neam din Ardeal” – carte apărută la Editura Clusium, Cluj, 1998 – ne pierdem în ramurile unui arbore genealogic încărcat cu personalităţi, care au însemnat enorm pentru neamul românesc. Iată câţiva: Cavaler Ion de Puşcariu – cel care a purtat tricolorul pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, Iosif Puşcariu, tatăl lui Sextil Puşcariu – cărturar vestit, cel care a scos prima revistă satirică din Ardeal, „Cocoşiul roşu”, Gheorghe Dima, Generalul Moşoiu, nenumăraţi preoţi, profesori, universitari şi academicieni (Discursul de intrare în Academie a Cavalerului a fost ţinut de B. P. Hasdeu).  Îşi face studiile medii la Şaguna şi Liceul German. Studiile universitare la Liepzig, unde îşi ia şi examenul de doctorat în lingvistică. Apoi de la docent al Universităţii din Viena, la profesor universitar în Cernăuţi, primul Rector al Universităţii Cluj şi academician (recomandat de Ion Bianu – 19 mai 1914). I-a fost dată sub orientarea veacului o viziune ştiinţifică a limbii şi a transformat emoţia ştiinţifică într-o muncă de severă răspundere. Duhul sănătăţii spirituale îl regăseşte şi îl însoţeşte statornic de-a lungul vieţii. A întemeiat Muzeul limbii române şi revista “Dacoromania”. A condus între 1906-1940 colectivul de elaborare a Dicţionarului Academiei Române. A publicat în limba germană „Dicţionar etimologic al limbii române”. A publicat lucrarea fundamentală „Studii istroromâne” (3 volume, 1966-1929). A condus lucrările în vederea alcătuirii „Atlasului lingvistic român”, una dintre operele esenţiale ale lingvisticii române din toate timpurile. Sextil Puşcariu este şi un mare scriitor memorialistic de excepţie, prin cele două cărţi monumentale: „Călare pe două veacuri” şi „Braşovul de altădată”, această din urmă - mă refer la ediţia a II-a necenzurată, îngrijită de Magdalena Vulpe şi de Ioan Colan, cu concepţia grafică a pictorului Gabriel Stan - cred că este cea mai minunată carte ce s-a scris despre un oraş. Multe nu se cunosc suficient despre acest mare om. Fascinează şi relaţiile sale din epocă. Duşmani nu a avut decât după moarte. Relaţia cu Lucian Blaga este o pildă dumnezeiască. Unitatea dintre ipostaza de critic şi cea de istoric literar a fost cea care a pus la cale întâlnirea binecuvântată dintre cei doi luminişti. Şcoala de critică şi istorie literară, credem că şi-a avut apogeul la Bucureşti – Eugen Lovinescu, George Călinescu şi Tudor Vianu – Iaşul – Garabet Ibrăileanu – Clujul – Sextil Puşcariu şi G. Bogdan Duică. Ce i-a apropiat pe cei doi corifei? Şi unul şi celălalt au fost intransigenţi în problemele de estetică pe care le animau. Şi unul şi celălalt au purtat ţării o dragoste fidelă, i-au trăit bucuriile şi dramele cu o intensitate dureroasă, ştiind, prin educaţia lor aleasă, că iubirea este Dumnezeu. Şi unul şi altul au trăit o copilărie şi o tinereţe în atmosfera bisericii, purtătoarea idealurilor politice ale Şcolii Ardelene, luminătoare a întregului neam românesc. Şi unul şi celălalt au rămas consecvenţi şi credincioşi filosofiei şi esteticii romantismului german, iar după studii şi doctorate, s-au întors mai bătrâni în înţelepciune cu 100 de ani şi mai în vlagă cu încă atâţia ani. Umbra lor la Mănăstirea România rămâne lumină.

Sunt câteva argumente în apropierea lor: să zicem că s-au întâlnit din întâmplare? Nu! Să zicem că era o necesitate? Nu! În raportul „întâmplare – necesitate” numai Dumnezeu ştie şi nu avem nevoie de intermediari, să-l parafrazez într-un fel pe E. Cioran. Nu mai am vivacitatea să scriu ce a însemnat prietenia sfântă dintre Sextil Puşcariu şi Lucian Blaga. E ca un arbore genealogic, cu rădăcini ce încă vor creşte în pământul românesc. Vor scrie alţii. Şi să nu fiu chiar patetic, să trecem la concret–istoric, spre a şti şi cei care trebuiau să ştie şi cred că e târziu să mai ştie. Iată ce spune Sextil Puşcariu în „Cercetări şi studii”, Editura Minerva 1974, pag. 555: <<În toamna anului 1918, tocmai în zilele când monarhia austro-ungară se destrăma, poşta mi-a adus un pachet din Viena. Un tânăr student, care nu-şi spunea numele, îmi trimetea manuscrisul unui volum de versuri. Întâia poezie era atât de neobişnuită prin conţinutul şi prin forma ei, încât trecui cu atenţiunea mai încordată la a doua şi la a treia. La a patra ştiam că am înaintea mea opera unui mare talent, a unui spirit de o originalitate neobişnuită. Aveam intuiţia că înseşi vremile noi care începeau îşi spuneau cuvântul în versurile tânărului poet. Am început să public poeziile, una după alta, în întâia gazetă românească pe care o conduceam după Unire la Cernăuţi, „Glasul Bucovinei”>> Erau „Poemele Luminii”, dedicate unei fete, Cornelia Brediceanu, pe care o cunoscuse la o seară cu dans la Liceul „Andrei Şaguna”. O reîntâlneşte la Viena, unde îşi ia doctoratul în filozofie cu teza „Cultură şi cunoştinţă” (1920), se căsătoresc pentru totdeauna şi se stabilesc la Cluj. Lui Sextil Puşcariu i se propusese postul de ministru al Bucovinei la Bucureşti. Se fereşte de politică şi, din Decan al Facultăţii de Filozofie şi Litere Cernăuţi, va deveni primul Rector al Universităţii Cluj. Memorabile vorbele lui cu această ocazie, pe care puţini universitari de astăzi le pricep: „Profesorul universitar trebuie să aibă întreită atribuţiune: de dascăl, savant şi apostol cultural”. Destinele celor doi se înrădăcinează. Lucian Blaga scoate al doilea volum, „Paşii profetului”. În acelaşi an i se acordă premiul Universităţii Cluj pentru piesa „Zamolxes” – raportor fiind Sextil Puşcariu. În acelaşi an, prin grija acestuia se publică în revista „Ardealul” din Cluj, teza de doctorat „Cultură şi cunoştinţă”. În revista „Gândirea”, Lucian Blaga îşi risipeşte energia ca un vulcan. Mulţi gândirişti au pătimit că au publicat la această sublimă revistă. Aici va apărea „Trilogia cunoaşterii” (Primul volum „Eonul dogmatic” – iulie 1930, al doilea volum „Cunoaşterea luciferică” – 1932, iar al treilea volum, la Bucureşti, în 1934 – „Cenzura transcendentă”). În mai 1935, obţine marele premiu din partea Academiei Române pentru opera sa dramatică şi poetică. Raportor a fost tot Sextil Puşcariu. Iar în mai 1936, este ales membru al Academiei Române, secţiunea pentru artă. Sextil Puşcariu face propunerea pentru a fi primit şi prezintă raportul. Discursul de recepţie al marelui poet şi filozof: „Elogiul satului românesc”.

Sextil Puşcariu, marele său prieten, în memorabila zi de 26 mai, diseca cele patru inimi ale creaţiei lui Lucian Blaga – de poet, filozof, dramaturg şi eseist. De data aceasta este convins de unitatea dintre poet şi filozof. „Ideea faustismului blagian arată nepotolita sete de cunoaştere, de a pătrunde adâncul misterelor”. „Poet de o neliniştitoare căutare metafizică – are forţa viziunii mioritice şi senzaţia <<veşniciei>> din fiecare clipă”. Ce timpuri! Prietenia lor va continua. Pe Lucian Blaga îl găsim din 1951 până în 1961, din academician, bibliotecar cu o jumătate de normă. Este înmormântat la 9 mai (ziua sa de naştere) la Lancrăm. Sextil Puşcariu, bolnav şi marginalizat, se retrage la Bran, unde locuieşte din septembrie 1944 până în 1948, când îşi găseşte somnul de veci în Cimitirul Groaveri, Braşov, alături de Andrei Mureşanu, Virgil Oniţiu şi Andrei Bârseanu. Prin opera pe care ne-au lăsat-o, ei continuă să ne supravieţuiască.

 

George Puşcariu