Ioan CIUPEA, Florentin OLTEANU

 

DESFIINȚAREA ÎNCHISORII DIN CETATEA FĂGĂRAȘULUI (1960)

 

Intervenția noastră își propune să prezinte momentul desființării închisorii instalate, în anul 1950, în Cetatea din Făgăraș, una din temnițele cu caracter „special”, așa cum mai este ea atestată în documente ale Direcției Penitenciarelor din Ministerul de Interne. Caracterul „special” l-a dobândit ca urmare a deciziei de întemnițare aici, în septembrie-octombrie 1950, a foștilor angajați ai Siguranței Statului, iar începând din octombrie 1951, a funcționarilor care au activat în Serviciul Special de Informații.

În ianuarie-februarie 1960 a fost luată decizia de desființare a închisorii în care se mai aflau cca. 450 de foști polițiști și jandami, condamnați pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”, alături de care mai fuseseră aduși și alți deținuți condamnați de diferite instanțe pentru „uneltire contra ordinii sociale”. În februarie-martie 1950, deținuții au fost transferați în alte închisori, iar în aprilie 1960 era transferat și cel de al treilea, și ultimul, director al Penitenciarului „Principal” Făgăraș.

 

Mirel Marin STĂNESCU

 

GENOCID ÎN LAGĂRELE PRIMULUI CANAL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ

 

După 6 martie 1945, când regimul comunist de la noi s-a instalat cu sprijinul Armatei Roșii, Gheorghe Gheorghiu-Dej, urmând exemplul și îndemnul lui Stalin, a decretat demararea lucrărilor Canalului Dunăre - Marea Neagră. Scopul oficial era: 1) Transport mai scurt și mai ieftin spre mare; 2) Irigarea agriculturii din Dobrogea.

Țara era însă sărăcită de plata datoriilor de război și jefuirea sistematică a resurselor țării de către ocupanții sovietici, încât România nu avea capacitatea tehnică și financiară pentru a realiza o lucrare de asemenea amploare. În realitate, în spatele justificărilor de construire a Canalului, stătea adevăratul scop: lichidarea fizică a opoziției, a nucleelor de rezistență armată de pe cuprinsul țării constituite după instalarea dictaturii comuniste la conducerea țării și abdicarea forțată a Regelui Mihai la 30 decembrie 1947.

Planurile de construcție au fost concepute în luna mai 1949 de o comisie româno-sovietică. Canalul avea în proiect o lungime de 67 km și era planificat a se construi în 5 ani, costul întregii lucrări fiind estimat atunci la 140 miliarde lei, sumă exorbitantă pentru puterea economică a României. Forța vie participantă efectiv la Canal nu se cunoaște cu exactitate. Din datele găsite în evidențele Securității și ale Procuraturii Generale, deținuții politici erau aproximativ 50% din totalul muncitorilor de pe Canal și estimat la un număr de 30.000, cu fluctuații permanente. Pe traseul Canalului au fost organizate 18 șantiere și mai multe puncte de lucru. Poarta Albă, Peninsula și Capul Midia au fost lagărele cu cel mai dur regim. Regimul de teroare și sadismul unor comandanți de lagăre, gardieni și brigadieri, subalimentarea, munca istovitoare, unii fiind gravi bolnavi, lipsa asistenței medicale, bătăile și carcera pentru neîndeplinirea normelor, au decimat deținuții cu sutele, în special în timpul iernii. Mulți au murit în accidente de muncă, alții s-au sinucis. Întrezărind eșecul faraonicei lucrări, Gheorghiu-Dej a căutat țapi ispășitori. În anul 1952 au fost înscenate două procese pentru sabotaj, unor ingineri civili din conducerea Canalului. Trei au fost condamnați la moarte și 7 au primit pedepse între 20 de ani și M.SV.

În anul 1991, subsemnatul împreună cu un coleg, dr. Dumitriu Nicolae, și el fost deținut politic, i-am parcurs traseul, încercând să dăm de urmele martirilor dispăruți. Am reușit să cercetăm registrele de deces din 4 primării limitrofe Canalului: Poarta Albă, Lumina, Năvodari și Ovidiu. La Cernavodă și la Medgidia nu ni s-a permis. Unde au existat arhive pentru anii 1949-1953, am extras datele înscrise transmise primăriilor de Grefa lagărelor. Am înregistrat astfel 839 decedați din lagărele Canalului, cu date de identificare certe. Prima constatare a fost aceea că la toți cei înregistrați nu li se cunoaște locul de înhumare sau se cunoaște cu aproximație, comuniștii ascunzându-și bine și cu grijă urmele crimelor.

 

Drd. Valeriu ANTONOVICI

 

MUNCA PATRIOTICĂ ÎN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA –

DACĂ-I ORDIN, CU PLĂCERE!

 

R.S.R. a cunoscut, ca și alte țări socialiste, un anumit tip de implicare socială a cetățenilor, numită de autorități „muncă patriotică”, iar de populație „munca voluntar-obligatorie” – aceasta a dispărut din cotidian la fel de repede cum a și apărut – adic㠖 într-o noapte.

Cercetarea pornește de la următoarele întrebări: ce implicații a avut în viața oamenilor, a comunităților locale sau a unităților economice acest tip de muncă?; cum și prin ce metode a fost impusă populației, sau, într-un cuvânt, care au fost implicațiile socio-economice ale unei astfel de acțiuni de masă? Pe lângă motivațiile politico-ideologice au fost și unele de natură economic㠖 acest tip de muncă a fost impus populației și ca un nou tip de impozit. Toate aceste implicații trebuie analizate nu doar din punct de vedere social, politic sau economic, ci și istoric – și anume să ne amintim că în ultimii 20 de ani ai regimului comunist România a trebuit s㠄strângă cureaua cheltuielilor” pentru a restitui datoria de la FMI și a ieși din criza economică.

Din punct de vedere al metodologiei, cercetarea se bazează pe o analiză a legislației, monitorizare de presă, interviuri și memorii.

 

 

Drd. Alexandra BOGDANOVICI

 

DEPORTAREA SÂRBILOR ÎN BĂRĂGAN 1951-1956

 

Unul dintre cele mai dificile momente din istoria minorități sârbe a fost deportarea în Bărăgan, care a avut loc între anii 1951-1956.

Pe lângă experiența altor închisori sau lagăre, strămutarea acestei populații în această parte a țării a reprezentat, prin amploarea și dimensiunile sale, unul dintre cele mai dramatice evenimente, care a marcat destinul acestei minorități. Acțiunea face parte din represiunea utilizată de regimul comunist asupra unor categorii sociale din interiorul acestei minoritati.

Deportarea din Bărăgan are deja o istorie, despre acest subiect fiind publicate câteva lucrări ale unor specialiști din domeniu, care au la bază studii, documente, fotografiile și trăirile celor care au fost dislocați în urma deciziilor staliniste. În completarea acestora am încercat să aducem noi mărturii prin intervievarea unor persoane care au avut de suferit în urma deportării.

Subiectul va fi abordat atât din perspectivă istorică (cronologia evenimentelor și mărturiile celor implicați), din perspectivă sociologică (categoriile de persoane vizate, vârstă, pregătirea profesională), cât și din perspectivă psihologică (efectele pe care deportarea le-a avut asupra celor de naționalitate sârbă).

 

Drd. Dan DRĂGHIA

 

INFLUENȚA CONFLICTULUI STALIN - TITO ASUPRA EVOLUȚIEI ȘI ACTIVITĂȚII TRUPELOR DE GRĂNICERI (1948-1953)

 

După cum se știe, poate cu excepția anului 1989, cea mai tensionată perioadă de activitate a trupelor române de grăniceri a fost intervalul 1948 – 1953, încadrată temporal de aparația conflictului dintre Stalin și Tito, respectiv de moartea primului. Practic vorbind, aceste evoluții internațonale au avut urmări dintre cele mai semnificative asupra organizării și activității desfășurate de Comandamentul Trupelor de Grăniceri, influența simțindu-se într-o anumită măsură începând de la comandant și terminând cu ultimul soldat grănicer. Prezentarea urmărește să sintetizeze astfel toate aceste evoluții din cadrul instituției de pază a frontierelor, așa cum reies ele din documentele vremii și din alte materiale adiționale. Este vorba mai ales de schimbările organizatorice, modificările în activitatea curentă de păză, starea de spirit în cadrul trupei și rezultatul tuturor acestora asupra evaziunilor din țară.

Până la urmă, toate acestea au marcat un tipar de activitate care a reprezentat doar o mică parte dintr-un tot al comunismului românesc și care, alături de acțiunea celorlalte instituții de partid și de stat, precum și a omenilor care le-au întruchipat, a contribuit din plin la crearea unei stări de spirit negative a populației ce s-a acumulat în timp și a izbucnit odată cu Revoluția din 1989.

 

Cercet. dr. Miodrag MILIN

Cercet. Vladimir Lj. CVETKOVIÆ

 

TRATATIVELE PRIVIND REZOLVAREA INCIDENTELOR DE GRANIȚĂ DIN TIMIȘOARA ÎN 1953 ȘI IMPRESIILE DELEGAȚIEI IUGOSLAVE CU PRIVIRE LA REALITATEA ROMÂNEASCĂ

 

Lucrarea este o încercare de reconstituire, în baza documentației arhivistice iugoslave, din Arhiva diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe al Serbiei, Arhiva Iosip Broz Tito și Arhiva Serbiei și Muntenegrului (fondul Comitetul Central al Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia), a cursului tratativelor cu privire la încheierea acordului de soluționare a incidentelor de la graniță precum și o redare a felului cum au perceput membrii delegației iugoslave realitatea de la Timișoara și din împrejurimi.

Tratativele dintre partea iugoslavă și cea română cu privire la aflarea unei modalități amiabile de soluționare a incidentelor și neînțelegerilor de graniță au constituit un prim contact important al reprezentanților celor două state după câțiva ani de raporturi reciproce extrem de proaste. Intervalul anilor 1948-1953 a rămas întipărit ca vremea în care raporturile celor două țări au fost cele mai proaste în întreaga lor istorie deși cauza acestor relații atât de proaste nu l-a reprezentat vreo problemă interstatală concretă fără de soluție ci conflictul de natură ideologică, care s-a transmis afectând și relațiile interstatale. Rădăcinile acestui conflict pot fi identificate din vremea când a luat sfârșit al Doilea Război Mondial, când atât Iugoslavia cât și România au ajuns în sfera de influență a Uniunii Sovietice, concretizată prin instituirea regimurilor comuniste și a sistemului unipartid în ambele țări. Totuși, modalitatea de înfăptuire a fost diferită în cele două țări. În România revoluția comunistă a sosit cu sovieticii și comuniștii români care, în cea mai mare parte, au petrecut războiul la Moscova, cât timp în Iugoslavia pe întreg parcursul războiului a luat ființă și s-a consolidat rezistența antifascistă de sub conducerea lui Iosip Broz Tito care, încununat cu slava de eliberator al țării (deși cu ajutorul Armatei Roșii sovietice) și de luptător pentru libertate, deja în 1946 a instaurat puterea absolută a Partidului Comunist din Iugoslavia în țară.

Este o realitate de fapt că PCI a avut în spate o revoluție autohtonă și o susținere reală din partea poporului, ceea ce evidențiază Iugoslavia din rândul celorlalte țări din Europa de Est în care în primii ani postbelici s-a ajuns la instaurarea regimurilor comuniste. Această stare de fapt a fost și cauza confruntării dure de mai târziu a Iugoslaviei cu URSS-ul și alte țări ale „democrației populare”.

 

Dr. Mircea STĂNESCU

 

RELAȚIILE ROMÂNO-SOVIETICE DE LA MASA ROTUNDĂ POLONEZĂ PÂNĂ LA CĂDEREA COMUNISMULUI ÎN EUROPA DE EST

 

Tema își propune să analizeze relațiile româno-sovietice în perioada de dinaintea prăbușirii regimurilor comuniste din Europa de Est. În august 1988 în Polonia au loc greve organizate de sindicatul „Solidaritatea”. Pentru a le pune capăt, la sfârșitul anului regimul generalului Jaruzelski ia contact cu Lech Walesa, fapt care va reprezenta începutul unui proces de negociere a societății cu puterea comunistă, care va duce, mai întâi, la spargerea monopolului puterii Partidului Comunist (aprilie 1989) și, apoi, la transferul puterii către societate, reprezentată de sindicatul „Solidaritatea” (iunie 1989).

Comunicarea noastră are ca obiectiv să descrie modul în care Ceaușescu și regimul său se raportează la autoritățile sovietice în contextul schimbărilor profunde care marchează Polonia, una din „țările satelite” URSS.

În consecință, vor fi avute în vedere atât percepțiile sovietice și române asupra situației din Polonia, cât și, mai ales, relațiile externe ale României față cu URSS, în cursul anului 1989.

 

Dr. Liliana COROBCA

 

UN PARADOX: DESFIINȚAREA CENZURII COMUNISTE ROMÂNEȘTI (D.G.P.T.) ÎN ANUL 1977

 

Glavlit-ul (Главное Управление по Делам Литeрaтуpы и Издательств – Direcția Generală pentru Literatură și Tipărituri), adică instituția sovietică a cenzurii, se înființează pe data de 6 iunie 1922. Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, acesta suportă nenumărate modificări, dar reușește să își întărească poziția, preluând controlul asupra tuturor structurilor care se ocupau de creație, informație și secrete de stat. Cenzura devenise atât de indispensabilă puterii comuniste pe care o susținea, încât desființarea instituției a devenit posibilă doar odată cu prăbușirea întregului sistem comunist, în toamna anului 1991.

Încă din 1944, echipe de cenzori din U.R.S.S. au fost trimise în țările tocmai „eliberate” pentru a implementa sistemul sovietic de cenzură. Și în România, evoluția Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (înființată în 1949) trebuie urmărită în paralel cu a Glavlit-ului care dădea indicații și coordona din umbră. Cenzura românească din primii ani postbelici ajunsese la fel de importantă ca instituția (aproape) identică din Uniunea Sovietică.

Brusc, în 1977, Nicolae Ceaușescu desființează instituția cenzurii. Cu toate acestea, niciodată cenzura nu a fost mai cruntă, mai aspră ca în anii ’80, conform mărturiilor supraviețuitorilor. Există câteva explicații ale acestui paradox.

 

Adrian Nicolae PETCU

 

SERVICIUL CULTE DIN SECURITATE, 1948-1989, STRUCTURĂ, EVOLUȚIE, ATRIBUȚII ȘI METODE

 

O importantă structură a Securității înființată de autoritățile comuniste în 1948 a fost Serviciul Culte din cadrul Direcției de Informații Interne. Această structură moștenea o serie de atribuții avute, până la data înființării, de către fosta Siguranță a Statului. Rolul său în noua configurație politică a României era de a supraveghea și controla activitatea cultelor recunoscute și nerecunoscute de legislația abia instituită. Directivele date de liderii PMR în perioada 1948-1949, atunci când trebuia pusă în aplicare noua lege a cultelor, au constituit jaloanele de activitate ale Serviciului de la constituirea sa și până la căderea regimului comunist. În activitatea sa încifrată, Serviciul culte din Securitate se ajuta de Ministerul/Departamentul cultelor, care reprezenta interfața represivă a regimului în relația cu bisericile recunoscute. Prin structura guvernamentală a cultelor, Serviciul culte dirija funcționarea și activitatea confesiunilor recunoscute, de multe ori implicându-se decisiv în mișcări de personal, autorizații, acțiuni represive (închideri de lăcașuri de cult, inclusiv, mănăstiri), relații interconfesionale etc.

În comunicarea de față dorim să trasăm câteva coordonate necesare pentru înțelegerea organizării, funcționării, Serviciului culte și a metodele pe care le-a folosit în exercitarea atribuțiilor primite. Totodată, această întreprindere îi va avea în vedere pe cei mai importanți ofițeri care au condus această structură represivă a Securității.

 

Drd. Marius SILVEȘAN

 

ASPECTE ALE RELAȚIEI DINTRE STATUL ROMÂN ȘI CULTUL CREȘTIN BAPTIST ÎNTRE ANII 1948-1989

 

Prin intermediul acestei lucrări dorim să realizăm o incursiune în istoria comunității baptiste din România începând cu anul instaurării comunismului, până la momentul prăbușiri acestuia, în decembrie 1989. Perspectivă istorică este subscrisă relației dintre statul roman și Cultul creștin Baptist. Introducerea temei se realizează prin intermediul definirii termenilor cheie, a termenilor, precum și a legislației. Evoluția idei de libertate religioasă și de conștiință în cadrul comunității baptiste române s-a cristalizat odată cu evoluția vieții politice românești având ca bază conceptul englez asupra libertății.

Schimbările politice din perioada 1944-1948 au determinat raportul relațiilor cu statul precum și trecerea de la statutul de organizație religioasă la cea de cult.

Perioada 1948-1965 este una în care statul se folosește de cultele religioase pentru atingerea scopurilor sale, în paralel cu exercitarea unei presiuni din ce în ce mai mari asupra membrilor acestora pentru a-și renega credința și valorile creștine.

Perioada 1965-1989 este cea în care statul abordează alte strategii de relaționare. Se urmărea în acest fel menținerea sub controlul statutului a Cultului Creștin Baptist, controlarea vieții religioase și folosirea propagandistică a acestuia în susținerea păcii mondiale.

Presiunile la care au fost supuși credincioșii baptiști, coroborat cu diferite favoritisme determină și coabitarea unora dintre aceștia cu organele de securitate. Astfel spus în plasa Securității au căzut tot felul de persoane datorită amenințărilor, șantajului sau promisiunilor.

Tactica pentru distrugerea bisericilor creștine care activau în România a diferit de la un caz la altul. Scopul urmărit era însă același: dezrădăcinarea credinței și impunerea ateismului materialist dialectic.

Cu toate acestea, baptiști, alături de credincioșii altor dominațiuni creștine și-au lăsat definitiv amprenta asupra societății românești prin mărturiile și activitatea unor personalități precum Iosif Țon, Petre Dugulescu, Pavel Nicolescu, Vasile Talpoș, Vasile Taloș. Aceștia alături de mulți alții au dus mai departe speranța în libertatea pe care românii și-o vor cuceri singuri prin jertfă de sânge în decembrie 1989.

 

Drd. Denisa BODEANU

 

INFORMATORII DIN BISERICA BAPTISTĂ ÎN ULTIMUL DECENIU COMUNIST

 

Supravegherea cultelor religioase din România a fost unul dintre obiectivele permanente ale Securității de-a lungul perioadei comuniste. Între 1979-1989 această activitate era desfășurată de Serviciul IV din Direcția I și de ofițerii specializați pe problemă din cadrul Inspectoratelor Județene de Securitate.

În cadrul urmăririi informative a membrilor cultului baptist, ofițerii de securitate își propuneau: controlul și limitarea relațiilor credincioșilor baptiști cu străinii, identificarea canalelor de procurare și răspândire a literaturii religioase, izolarea și eradicarea manifestărilor de „disidență religioasă”, supravegherea deservenților de cult, zădărnicirea prozelitismului religios. Pentru îndeplinirea cu succes a acestor obiective, Securitatea avea nevoie de „serviciile” unor informatori proveniți din rândul Cultului Baptist.

Pe baza documentelor identificate în arhiva C.N.S.A.S. și a mărturiilor orale, în studiul de față vom prezenta modul în care erau atrași la colaborare adepții Cultului Baptist, mediile din care proveneau aceștia, categoriile de informații pe care trebuiau să le culeagă, beneficiile obținute de pe urma colaborării și cauzele încetării legăturii lor cu Securitatea.

 

Drd. Janosi CSONGOR

 

CARIERA UNUI OFIȚER DE SECURITATE.

UNGVÁRY JÓZSEF ÎN DOCUMENTELE DE ARHIVĂ ȘI ÎN MEMORIA COLECTIVĂ

 

Moartea colonelului în rezervă Ungváry József, la 27 decembrie 2007 în Cluj-Napoca, precum și dorința familiei îndoliate ca defunctul să primească asistență religioasă la ceremonia de înmormântare din partea Bisericii Reformate, a declanșat un interes viu față de decedat, care începând din septembrie 1977 până la schimbarea regimului comunist, a urmărit, printre altele, viața și activitatea Institutului Teologic Protestant Unic de Grad Universitar din Cluj, ținând sub un control strict atât cadrele didactice cât și studenții teologi din Institut.

Interesul față de persoana lui s-a materializat prin studierea dosarului personal din Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Dosarul reprezintă o sinteză a activității lui în cadrul Ministerului de Interne în perioada 1954-1989. Prin analizarea notărilor de serviciu asistăm la cariera obișnuită a unui ofițer de securitate – a condus în ultima parte a carierei sale, având gradul de locotenent colonel, grupa de limbă maghiară pe linia Serviciului I/B în cadrul Unității Militare 0916 Cluj –, care a fost îmbinată într-o prima fază și cu una politică, fiind secretar al organizației de bază P.C.R. din Dej.

Pe lângă analizarea dosarului personal, am apelat și la metoda istoriei orală, pentru a căuta „omul” în contextul istoric, intervievând membrii familiei, sau persoane care au fost în contact cu el.

 

Elena GHERMAN, Dr. Liviu ȚĂRANU

 

CÂTEVA CONSIDERAȚII PE MARGINEA EVOLUȚIEI ECONOMIEI ROMÂNEȘTI ÎN ULTIMUL DECENIU COMUNIST

 

Dintre toate laturile regimului comunist, cea economică este cea mai puțin studiată, rezultatele acestui efort, destul de restrâns, fiind rare și secvențiale. O imagine generală asupra fenomenului economic al acestei epoci nu a făcut obiectul unei lucrări de amploare în peisajul istoriografic românesc actual.

Cu toate acestea, astăzi, putem vorbi de existența a două poziții importante vis-à-vis de subiectul economiei românești în perioada regimului comunist: 1) Economia românească a înregistrat în această perioadă unul din cele mai mari progrese din întreaga istorie a românilor și îndeosebi din secolul al XX-lea. 2) Economia de tip centralizat bazată pe proprietatea și planul de stat a fost o economie de criză, al cărei eșec s-a datorat managementului ineficient sau defectuos al statului. Fiecare dintre aceste poziții trebuie studiate cu atenție, pentru că fiecare conține elemente reale.

În ce ne privește, în studiul de față, nu vom face decât să trecem în revistă unele din aceste argumente, în funcție de greutatea lor în cadrul discursului istoric.

 

Floarea DOBRE, Luminița BANU

 

REFLECTAREA ÎN DOCUMENTELE SECURITĂȚII A IMPACTULUI PROGRAMULUI DE SISTEMATIZARE A MEDIULUI RURAL (1989)

 

Considerată de comuniști în primii ani ai luptei pentru puterea politică drept principalul aliat al clasei muncitoare, țărănimea a început să fie percepută, după acapararea întregii puteri de către partidul comunist, drept o clasă eterogenă, legată organic de proprietatea privată, proprietate incompatibilă din punct de vedere practic și doctrinar cu cerințele „legice” ale socialismului.

Încheiată în 1962, colectivizarea nu a însemnat și triumful controlului deplin al Partidului asupra mediului rural. În ciuda numeroaselor mijloace de constrângere și control, lumea satelor își păstra o anumită autonomie în raport cu puterea. În anii ’80, regimul comunist de la București a decis că este momentul pentru lichidarea ultimelor forme de organizare tradițională, a celor din urmă redute ale „vechii lumi”. Formula aleasă a fost mascată sub învelișul atrăgător al „progresului” și „ridicării nivelului de trai”, concretizată în așa-numita sistematizare a satelor românești.

Comunicarea noastră dorește aducerea la lumină a impactului pe care acest proiect de dimensiuni naționale l-a avut atât în plan intern, cât și extern, prin valorificarea unor documente păstrate în arhivele Securității.

 

Lector univ. dr. Ilie GHERHEȘ

Prof. Mihaela-Cristina TUSLUC

 

PETROVA MARAMUREȘULUI, 16 IANUARIE 1989 –

UN MOMENT DE MARE DEMNITATE ISTORICĂ: REZISTENȚA ÎMPOTRIVA SISTEMATIZĂRII CEAUȘISTE

 

Puține sunt localitățile Maramureșului care se pot bucura de un prestigiu istoric similar cu cel al localității Petrova, unde dăinuie până azi precepte cutumiare medievale. Tocmai această mândrie locală i-a însuflețit pe locuitorii satului de referință în temerara lor acțiune de respingere a planurilor ceaușiste de sistematizare, în fond de arondare și subordonare administrativă față de localitatea vecină - Leordina.

Beneficiind de o implicare discretă dar eficientă a unor autorități locale, care urmau să-și piardă locul de muncă și anumite privilegii, unii lideri au reușit să organizeze satul (femei, copii și săteni mai săraci) și au întâmpinat autoritățile comuniste județene (primul secretar al P.C.R., șeful Miliției și ofițerul de securitate) cu un refuz total. Mulțimea înfuriată a blocat drumul național, devastând sediul primăriei, agresând forțele de securitate aduse în zonă, iar apoi obligându-l pe primul secretar al județenei de partid, „tov. Vasile Bărbuleț”, să semneze un angajament, dictat de către cetățeni, prin care se garanta că Petrova va rămâne, și pe mai departe, localitate de sine stătătoare, cu primărie proprie, adică având ștampilă - atribut al identității sale administrative.

Evenimentul ca atare s-a bucurat și de o anumită reflectare imediată în presa vremii, respectiv la postul de radio „Europa Liber㔠și la cel de televiziune ungar – „Duna TV”, servind ca model de demnitate istorică și identitară, în chiar faza de apogeu a distrugerii satelor României.

 

Dumitru LĂCĂTUȘU

 

REGIMUL CONCENTRAȚIONAR ÎN ANII ’70-’80 AI REGIMULUI CEAUȘESCU

 

Regimul concentraționar din perioada comunistă a constituit tematica a numeroase lucrări de specialitate, de memorialistică și de documente publicate după 1989, și mai ales în ultimii ani. Analiza cercetătorilor s-a oprit, aproape în majoritatea cazurilor, la anul 1964, când conform propagandei oficiale au fost eliberați ultimii deținuți politici. Practic ultimele două decenii ale perioadei comuniste nu au mai fost considerate „interesante” de către istorici, deși deținuți politici și un regim concentraționar discreționar au existat și în această perioadă, bineînțeles într-un număr mult mai mic și la o intensitate diminuată.

În prezenta lucrare ne propunem tocmai abordarea acestei perioade prin analiza bazei legislative și prin prezentarea noii politici concentraționare a statului comunist, mult diferită de cea anterioară. Noua politică a fost determinată de intrarea într-o nouă etapă, cea a socialismului, în care anumite atribuții ale instituțiilor statului, în cazul nostru închisoarea, urmau să fie exercitate de organizațiile de masă sau obștești și colectivitatea umană în care „delicventul” trăia. Rezultatul acestei politici ar fi trebuit să fie, în cele din urmă și conform ideologiei comuniste, dispariția instituțiilor și a statului însuși.

 

Constantin PETRE

 

ÎNCERCAREA EȘUATĂ DE ASASINARE A LUI NICOLAE CEAUȘESCU

 

Singura încercare de lichidare a lui Nicolae Ceaușescu, despre care se știe, a fost făcută în 1983 de un grup de trei persoane, care trebuiau să pună în aplicare un plan bine elaborat. Deși acțiunea de procurare a armelor a reușit, evenimentele s-au precipitat, atat datorită membrilor comando-ului cât și mobilizării unor trupe impresionante de miliție și securitate. Vizita lui Ceaușescu a fost anulată, iar cei trei au fost hăituiți în Câmpia Bărăganului până ce au fost prinși. Fapta lor era pasibilă de pedeapsa cu moartea, dar interesul Securității a făcut să primească o altă încadrare, fiind condamnați la ani grei de închisoare. După 1989 cei trei nu au fost eliberați, ci, din motive greu de explicat, au stat încă mulți ani în închisoare.

 

Andrei MURARU

 

„ANUL CIUMEI”. GRUPUL DISIDENT DE LA IAȘI ÎN JURUL ANULUI 1989

 

Existența grupului disdent de la Iași în a doua jumătate a epocii Ceaușescu, în special în jurul instituțiilor și a publicațiilor academice (Dialog și Opinia Studențească), a fost întreruptă brusc la finalul anilor ’80. Actorii principali ai acelor ani (Liviu Antonesei, Dan Petrescu, Tereza Petrescu Culianu, Luca Pițu, Alexandru Călinescu, Liviu Cangeopol, Dan Alexe ș.a.) au reușit să se facă auziți, prin intermediul lectorilor străini, la posturile de radio, de televiziune și la cotidienele din străinătate. Radicalizarea mișcării de disidență din ultimii ani ai dictaturii a atras după sine o replică dură din partea autorităților și mai ales a Securității. Diferit față de mișcările similare din Europa Centrală, grupul universitar ieșean a constituit un punct important în contestarea regimului ceaușist. Critica vehementă a regimului comunist a făcut chiar obiectul unui volum de analiză a unor membri ai grupului disident. Pe baza mărturiilor foștilor disidenți, articolul reconstituie etapele, desfășurarea și trăsăturile definitorii ale grupului disident de la Iași. De asemenea, studiul va urmări și acțiunile grupului din jurul anului 1989.

 

Dr. Florian BANU

 

NOIEMBRIE 1989 - PLECAREA DIN ROMÂNIA A NADIEI COMĂNECI ULTIMA LOVITURĂ DE IMAGINE DATĂ REGIMULUI CEAUȘESCU

 

Extrem de preocupate de imaginea externă, regimurile comuniste s-au străduit de-a lungul timpului să-și creioneze o imagine cât mai atrăgătoare în ochii opiniei publice occidentale. Regimul comunist de la București nu a făcut excepție, fiind puse la punct, încă din anii ’50, o serie de strategii de promovare a unei imagini pozitive peste hotare și camuflare atentă a aspectelor negative din societatea românească.

Ultimul deceniu de existență al regimului comunist a dus la paroxism acest gen de „politici de imagine”, menite să ascundă dificultățile economice cu care se confrunta România. În acest context, plecarea ilegală din țară a unuia din simbolurile de primă importanță ale națiunii – gimnasta Nadia Comăneci – a produs un adevărat cataclism în rândurile structurilor de securitate.

Comunicarea noastră intenționează să prezinte măsurile întreprinse de Securitate pentru a contracara exploatarea mediatică a acestui act de către mass-media occidentale și pentru a identifica „vinovații” de această decizie a reputatei gimnaste.

 

Dr. Virginia Stănescu

 

ISTORICISMUL MARXIST ȘI PROBLEMA TERORII ISTORIEI LA MIRCEA ELIADE

 

Eliade consideră marxismul drept una dintre concepțiile istoriciste și face o scurtă analiză a acesteia din perspectiva problemei terorii istoriei. Perspectiva istoricistă este comparată cu viziunea proprie comunităților tadiționale, arhaice, fiecare din cele două perspective având ca finalitate o atitudine specifică a Omului față de problema terorii istoriei.

Pentru Eliade concepția hegeliană marchează începutul de drum în filosofie a teoriilor istoriciste care salvează fenomenul istoric în sine. Eliade afirmă că perspectiva hegeliană este similară cu cea a profeților evrei, pentru că istoria în ambele cazuri se face prin voința Spiritului Universal, al Ideii absolute în cazul lui Hegel și a voinței lui Dumnezeu în cazul profeților evrei. Ambele perspective fiind comparabile întrucât actele existenței umane sunt rezultatul acțiunii unei realități transistorice, cu modificarea că la Hegel pe altarul acestei transistoricități este jertfită libertatea umană, „tocmai ceea ce Hegel voia sa salveze”, spune Eliade.

Marxismul golește istoria de orice conținut transistoric și o înlocuiește cu lupta de clasă a cărei singură finalitate este societatea comunistă, sau cum a mai fost numită în limbajul de lemn, „viitorul de aur al omenirii”. Istoricismul marxist salvează din concepțiile tradiționale arhaice ideea mitului vârstei de aur, spune Eliade, cu deosebirea că aceasta este plasată la sfârșit. Omul trăiește, în cazul marxismului, nostalgia mitului întoarcerii la origini, dar acesta este strămutat ca un fel de răsplată la sfârșitul luptei de clasă prin însuși faptul instaurării unei societăți fără contradicții și inegalități.

Pentru Eliade, problema spinoasă a istoricismului este ridicată de răspunsul la o întrebare esențială pentru existența umană: Cum poate justifica Omul toate dezastrele care s-au petrecut în decursul istoriei din vina Omului care creează istoria? Adică: Cum pot fi justificate din perspectiva istoricistă deportările, lagărele, crimele comise în numele unei societăți „mai drepte”?

Concluzia sa este că istoricismul, inclusiv marxismul, nu oferă justificare, întrucât totul în istorie se petrece ca rezultat al necesității istorice, de dragul istoriei.

Pentru a face mai clară viziunea sa, Eliade compara istoricismul cu perspectiva omului așa zis „primitiv” care justifica evenimentele petrecute în viața colectivității și a individului pornind de la faptelor petrecute în illo tempore, fapte care au o fundație arhetipală. Pentru primitiv, catastrofele capătă o cu totul altă justificare, și anume una transcendentă, care oferă o explicație pentru datul existenței umane. Ele devin păcate, greșeli care trebuie șterse prin repetarea ritualului întru regenerarea și purificarea lumii și restaurarea ei așa cum a fost ea ab origine întemeiată de zei sau de eroi exemplari.

Atât vreme cât istoricismul pune temei în faptul istoric determinat de acțiunea umană, el nu poate diminua disperarea nici a omului societății comuniste și nici al celui modern în fața terorii istoriei. Negăsind o justificare transcendentă, marxismul duce la completa alienare a individului uman.

 

Prof. Akmolla GÜNER

 

POLITICA DE INTIMIDARE, ASUPRIRE ȘI DISTRUGERE A FIINȚEI NAȚIONALE

 

Pornind de la opera de condamnare a comunismului și a orânduirii Sovietelor în cartea de referință la destinul prizonierilor români, carte ce aparține lui Alex Constantinescu, mă refer la strămoșii mei tătari crimeeni care i-au ajutat să evadeze pe prizonierii din cel de al doilea război mondial condamnați de ruși la un regim inuman. În evidențierea politicii duse de conducătorii țarismului și ai bolșevismului urmăresc paralel 3 destine: al românilor din Basarabia, al românilor din România, al tătarilor crimeeni din Crimeea și din România.

În acest sens evoc fapte mai puțin cunoscute în zona noastră: stabilirea în valuri succesive a neamurilor turcice, situația de facto în patria lor, Crimeea, lupta lor pentru independență, rezistența anticomunistă și antirusă. Păstrarea identității naționale este o altă latură a rezistenței. Analizez represiunea comunistă în Rep. Moldova, în Crimeea, în România în mod paralel pe 3 coordonate: politic, domeniul limbii materne, istoria falsificată. Secvențele redate sunt din opera Destine Românești de Vadim Pirogan și Boris Movilă; din opera lui F. Altug, M. Ulkusal și Negip H. Fazăl; Canalul, Lucia Hossu Longin, Experimentul Pitești.

Foametea, sărăcia, minciuna, denaturarea adevărului istoric sunt evenimente frecvente în studiul meu comparativ. Accentul pus pe rezistența tătarilor în lupta anticomunistă, jertfa lor în Siberia sau în închisorile din România constituie tema centrală în jurul căreia se pronunță motivele din Basarabia sau din România comunistă. Accentul cade pe tema limbii materne, iar ca un abuz al forței asupra adevărului redau limba „moldoveneasc㔠alta decât cea românească; limba tătarilor din România alta decât cea din Crimeea, de unde au fost siliți să ia calea pribegiei.

 

Doina JELA

 

DE CE S-A PRĂBUȘIT REGIMUL COMUNIST ȘI CUM S-AR FI PUTUT OARE SĂ NU SE ÎNTÂMPLE ACEST LUCRU?

 

Prima întrebare se înfățișează, la 20 de ani de la cel mai spectaculos și neprevăzut eveniment istoric al secolului XX, de o banalitate descurajantă, iar cea de-a doua aproape că nu se pune.

Și totuși, cu numai un an în urmă nici un analist serios, nici un sovietolog, nici nu adept și nici un adversar nu a prevăzut căderea aceasta, simplă și implauzibilă, ca o trecere dintr-o lume în alta, dintr-un regn în altul, dintr-o stare psihică în alta, și totuși reală. Astfel încât la 20 de ani distanță, nu atât căderea comunismului pare uimitoare, cât imprevizibilitatea fenomenului și în tot cazul, faptul că el nu a fost prevăzut.

Vom încerca în expunerea noastră o sinteză a categoriilor de răspunsuri date căderii regimului, încercând să aruncăm o oarecare lumină și asupra felului în care lumea a fost luată prin surprindere de eveniment. Vom avansa la final și vom argumenta un model explicativ combinat atât al căderii, cât și al imprevizibilității sale, nu în anul 1989, ci oricând și în orice spațiu o asemenea cădere se va petrece din nou.

Pentru cea de-a doua întrebare, există totuși un răspuns, pe care analiștii îl au în permanență sub ochi: regimurile totalitare încă existente în lume și care nu par instabile și pe punctul de a se prăbuși, în ciuda crizelor repetate.

Teza noastră este că prăbușirea bruscă și imprevizibilitatea sunt două fețe ale aceleiași monede ținând de însăși natura unei ideocrații, logocrații, sau oricum altfel am numi un regim politic bazat pe o idee, funcționând după mecanisme similare visului. (Cum nu se poate ști în ce moment se produce trezirea din somn, fără a privi ansamblul de factori care o pot cauza, nu s-ar fi putut prevedea nici momentul căderii regimurilor totalitare. Trezirea este în tot cazul legată de 1) implauzibilitatea crescândă, sau bruscă a visului; 2) semnale foarte intruzive (zgomote) venite din lumea dinafară. 3) nevoi ale organismului real pe care starea de somn nu le poate satisface. Cred că toate explicațiile pot încăpea în această schemă metaforică de trei elemente. Primului element îi corespunde componenta ideologică a regimului (mai adecvat e termenul de religie politică), celui de-al doilea, componenta sa rațional-dialectică (rezistența la confruntarea cu ideile contrare) și celei de-a treia componenta economic-pragmatică (eficiența sau ineficiența uni sistem economic).

 

Drd. Costel-Cristian LAZĂR

 

CONSIDERAȚII PRIVIND CAUZELE PRĂBUȘIRII REGIMURILOR COMUNISTE DIN EUROPA

 

Printre cauzele privitoare la căderea comunismului se pot distinge: cauzele interne și cauzele externe.

Jean Francois Revel subliniază preponderența celor dintâi, statele vestice contribuind doar în mică măsură la prăbușirea totalitarismului stângist, „tocmai din pricina timidității noastre față de colosul comunist”.

Ne vom referi în prezentarea noastră la cauzele externe. Printre acestea pot fi enumerate: sprijinul Papei Ioan-Paul al II-lea, sprijinul americanilor acordat sindicatului „Solidaritatea”, armele oferite de președintele Reagan rezistenților afgani, și în primul rând programul aceluiași președinte de apărare strategică („războiul stelelor”), care a sporit sentimentul de inferioritate tehnologică al sovieticilor. Intransigența președintelui american s-a dovedit și atunci când a refuzat să se întâlnească cu liderii sovietici Brejnev, Andropov și Cernenko, acceptând să-l întâlnească pe Gorbaciov la Geneva în noiembrie 1985, dar asta doar după ce liderul sovietic dăduse unele semnale de schimbare de conduită sau limbaj.

Un moment de cotitură în dovedirea slăbiciunilor regimului sovietic a venit odată cu invazia din Afganistan, care reprezintă practic o criză economică, demografică și ideologică. Această invazie reprezenta o încercare de a masca sărăcia (economică, de idei) prin cuceriri pe plan extern, care să dea în continuare iluzia de superputere, eludându-se faptul că încercarea de a masca propria sărăcie prin cuceriri externe a reușit de puține ori în istorie.

Dacă Statele Unite ar fi urmat politica altor state occidentale care în 1980 preconizau neutralitate, URSS și-ar fi mărit avantajul și ar fi întârziat pentru multă vreme catastrofa proprie, de natură militară, economică, politică și morală.

Putem conchide că după 1985, cu notabila excepție a SUA, țările democrate, conducătorii lor, mediile de informare, intelectualii din Occident și-au prelungit atitudinea cuminte față de regimul moscovit, reacționând cuminte la reformele lui Gorbaciov, adoptându-i logica. Acest fapt demonstrează că principalul factor al prăbușirii comunismului îl reprezintă insurecțiile populare.

 

Raluca Nicoleta SPIRIDON

 

STAREA DE SPIRIT A POPULAȚIEI PREMERGĂTOARE IMPLOZIEI SISTEMULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA ÎN DECEMBRIE ’89

 

Evenimentele din decembrie’89 au fost, poate, cel mai bine definite, de Florin Constantiniu: Revoltă populară împotriva regimului Ceaușescu, urmată de o lovitură de stat în pregătirea căreia URSS a avut un rol important. Independent de evoluția ulterioară a evenimentelor cauzele care au condus la implozia sistemului comunist din România în decembrie 1989 au fost, îndeosebi, de natură economică și socială.

În România, disidența și acțiunile individuale de protest au fost rapid anihilate de Securitate prin diverse metode mergând de la intimidări, la compromitere și dezinformare în timp ce accelerarea declinului economic și implicit disfuncționalitățile din economie au creat acea masă critică pe care încercăm să o surprindem din analiza stării de spirit a populației.

În anii ’80 ideologia își pierde forța mobilizatoare, criza agroalimentară atinge formele primare ale vieții, iar forțarea la maxim a capacităților industriale, fără ca acestea să mai beneficieze de retehnologizări au fost realități pe care oamenii le întâmpinau zilnic. Se mai adaugă și instalarea unui imobilism socio-profesional. O anumită nerelaxare a vieții economico-sociale după plata datoriei externe a României a legat necesitatea schimbării de persoana lui Nicolae Ceaușescu. Fără o masă critică care să fi dorit aceasta revoluția din 1989 nu ar fi fost posibilă.

 

Leontin NEGRU

 

DOSARELE SECURITĂȚII ÎN ANII 1989-1991

 

La începutul anilor ’90, existența dosarelor operative ale fostelor organe de securitate și trecerea lor în custodia noilor servicii de informații înființate atunci, fără a se permite accesul personal la dosarul propriu al fiecărui cetățean care a făcut obiectul activității acestor organe, a creat mitul unei Securități supraviețuitoare și adaptate într-o societate aflată în derivă, în urma evenimentelor de la sfârșitul anului 1989 și a întărit ideea utilizării în continuare a acestor dosare în diferite scopuri, unele fără nici o legătură cu conceptul de siguranță națională.

În acest context, considerăm oportună încercarea de a lămuri câteva dintre problemele legate de existența și evoluția acestor dosare în preajma și în contextul Revoluției din 1989 cât și după aceea. Astfel, am identificat câteva categorii de dosare ale fostei Securități care pot face obiectul unui studiu adecvat.

În primul rând trebuie semnalate acele dosare operative în cursul anului 1989 și care, în forma aflată azi în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, nu conțin documente care să ateste închiderea lor anterior datei de 22 decembrie 1989. Totodată, nu conțin nici documente care să confirme că au rămas deschise după această dată, dar existența lor trebuie menționată, mai ales pentru faptul că poate da naștere unor controverse fără sfârșit în absența documentelor menționate.

În al doilea rând, amintim dosarele distruse pe baza unor procese verbale, de către organele Ministerului de Interne la sfârșitul lunii decembrie 1989, în urma precipitării evenimentelor interne ce au provocat căderea regimului totalitar, în scopul evitării intrării acestor dosare în mâinile unor persoane civile, considerate neavizate pentru a poseda asemenea documente.

O ultimă categorie o reprezintă acele dosare care conțin documente ce atestă închiderea lor după 1990. În cele mai multe cazuri documentele de închidere au fost întocmite în cursul anului 1990 sau 1991, fără existența altor materiale care să ateste acțiuni operative ale noilor servicii de informații din România după decembrie 1989. Există însă și excepții, reprezentate fie de dosare închise ulterior anului 1991, fie de existența notelor și rapoartelor care au însoțit unele acțiuni operative.

 

Dr. Gabriel STĂNESCU

 

CENZURA POLITICO-IDEOLOGICĂ ÎN COMUNISM ȘI MANIPULAREA OPINIEI PUBLICE ÎN POSTCOMUNISM

 

În cei aproape 50 de ani de comunism, mai aspri în epoca „obsedantului deceniu” sau în perioada dezghețului ideologic din anii ’60-’70, în care i se oferă Occidentului o dictatură cu „față umană”, „cenzura politico-ideologic㔠a acționat omniprezent și eficient la nivel macrosocial, în așa fel încât a creat ea insăși o autocenzură la nivel individual. Noi, cei care ne-am confruntat cu cenzura știm că nu se publica nimic fără avizul organelor locale și superioare de partid. Nici măcar revistele școlare și studențești nu scăpau de sub controlul ideologic, cu toată circulația restrânsă a acestor publicații. Paradoxal, după ce Ceaușescu a anunțat desființarea cenzurii, ea a devenit și mai vigilentă, și mai dură, mai ales la nivelul scrierilor literare. Spun asta referindu-mă la publicațiile literare și la volumele de proză, poezie, eseu, care apareau și așa cu chiu cu vai în editurile de stat, aflate sub controlul instituției „sinteze”.

După revoluția din decembrie 1989 s-a trecut la o altă formă de păstrare a controlului asupra individului: manipularea conștiințelor abia scăpate de sub „teroarea istoriei”, cum ar fi spus Mircea Eliade. Un singur exemplu: manipularea oamenilor prin intermediul mass-mediei controlate de activiști din eșantionul al doilea al Partidului Comunist a reușit să instige populația împotriva partidelor politice nou formate sau asupra începuturilor de democratizare.

 

Dr. Cosmin BUDEANCĂ

 

„ÎNTRE DOUĂ PATRII”.

PERCEPȚIA ROMÂNILOR ASUPRA ETNICILOR GERMANI EMIGRAȚI DIN ROMÂNIA

 

Unul dintre cele mai interesante fenomene socio-demografice din România de dinainte și de după 1989 îl constituie emigrarea etnicilor germani. Având motivații economice, politice sau culturale, acesta a marcat într-un mod deosebit memoria colectivă a românilor din comunitățile în care, timp de sute de ani, au locuit etnici germani.

Deși pentru majoritatea germanilor emigranți procesul acomodării în noua patrie a avut un final fericit, mulți nu și-au uitat locurile natale și, de câte ori au ocazia, se întorc să le revadă. Acest lucru este posibil datorită faptului că unii dintre ei mai au în România rude (părinți, frați, rude prin alianță), iar alții pentru au păstrat relații de prietenie cu românii.

Prezentarea noastră dorește să surprindă percepția românilor asupra relațiilor pe care etnicii germani emigrați din România le păstrează cu țara natală. Sursele pe care se bazează cercetarea sunt interviuri de istorie orală realizate cu români din județele Hunedoara, Alba și Sibiu.

 

Dr. Florin ABRAHAM

 

CĂDEREA COMUNISMULUI ÎN EUROPA: INTERPRETĂRI ISTORIOGRAFICE

 

Studiul pleacă de la constatarea de ordin general potrivit căreia istoriografia cunoaște un proces continuu de reevaluare a trecutului, în urma căruia apar alte perspective asupra aceleiași realități. La 20 de la căderea comunismului ne propunem să prezentăm o dinamică a principalelor teorii istoriografice privind căderea comunismului în Europa și încheierea epocii bipolare. În acest sens, vor fi analizate principalele școli istoriografice și perspectivele teoretico-factuale pe care acestea le oferă în legătură cu anul 1989.

 

Cercet. Nicolae VIDENIE

 

CONSIDERAȚII METODOLOGICE PRIVIND CERCETAREA ȘI SCRIEREA ISTORIEI REGIMURILOR COMUNISTE

 

Zbuciumata trecere de la „societatea socialistă multilateral dezvoltat㔠din România la mult așteptata integrare euro-atlantică a cunoscut o întârziere nedorită datorit㠄democrației originale”, consecință a lipsei unei rețete „perfecte” de ieșire din comunism. Această situație se regăsește și în alte cazuri, cu deosebiri impuse de realitățile locale. Beneficiind de libertatea de exprimare și de acces la sursele de documentare, prohibite în mare parte până în decembrie 1989, avem ocazia și datoria reevaluării istoriografice a sfârșitului și succesiunii regimurilor comuniste. Înțelegerea realităților postcomuniste nu se poate realiza decât prin introducerea în circuitul științific a unor noi surse documentare și punerea la dispoziția celor interesați a unor surse de informare ușor accesibile, încă trecute sub tăcere cu rea intenție sau din simplă ignoranță.

 

Drd. Ilarion ȚIU

 

REFLECTAREA ÎN PRESA SCRISĂ A PRĂBUȘIRII REGIMURILOR COMUNISTE

 

Căderea comunismului în România și în restul statelor europene din așa-zisul „lagăr socialist” a prezentat interes deosebit pentru presa scrisă încă din primele zile după 22 decembrie 1989.

Se pot identifica trei etape:

1. Perioada 1990-1996 este etapa „dezvăluirilor senzaționale”, în presa centrală și locală, cu apariție periodică sau pasageră. În primul rând au fost publicate interviuri cu participanții la căderea comunismului, fără a fi filtrate din punct de vedere al veridicității afirmațiilor expuse sau a onestității interlocutorilor. Se lansează mai ales informații despre „Revoluție” și despre politicienii care au fost „împinși” de evenimentele din decembrie 1989 la cârma țării. Deruta privind gradul de adevăr al „dezvăluirilor” a fost alimentată de faptul că cercetătorii sau gazetarii nu aveau acces la documentele Comitetului Central, întrucât fuseseră preluate de Armată la „Revoluție”. Arhiva fostei Securități a fost preluată de SRI – moștenitorul post-decembrist al Securității – și a fost considerat㠄secret de stat”. Cu greu puteai ajunge la dosarele Securității, mai ales dacă aveai intenții de cercetare. Tocmai de aceea, atât de la Arhiva CC, cât și de la Arhiva Securității, au apărut în pres㠄documente-bombă”, ieșite din dosarele instituțiilor comuniste pe căi obscure și cu un vădit interes de răzbunare, discreditare sau diversiune.

2. În etapa 1996-2007 se realizează treptat deschiderea arhivelor perioadei comuniste, odată cu votarea Legii arhivelor de către Parlament, și cu debutul transferului Fondului C.C. al P.C.R. de la Armată la Arhivele Naționale. Studiile științifice și articole de presă privitoare la căderea regimului comunist s-au realizat anevoios în continuare, datorită limitelor legale care permiteau accesul la documente după trecerea a 30 de ani de la crearea acestora. În consecință, tot anumiți cercetători sau jurnaliști privilegiați au putut scrie despre prăbușirea comunismului. Începând cu 2000-2001 cercetătorii au avut acces și la arhiva fostei Securități, odată cu fondarea CNSAS.

3. Din 2007, studiile privind căderea regimului comunist în România au beneficiat de deschiderea completă a Arhivei C.C. al P.C.R., după ce Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste (care a funcționat în anul 2006) și-a încheiat activitatea. Dosarele anului 1989 pot fi studiate chiar dacă nu sunt prelucrate arhivistic, permițând jurnaliștilor să prezinte publicului larg contextul în care regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit.

Începând din decembrie 2008, Jurnalul Național publică suplimentul „Scînteia”, de luni până sâmbătă în fiecare săptămână, în care reface zi cu zi anul 1989. Folosind informațiile de arhivă, mărturiile liderilor vremii, ale dizidenților și ale oamenilor simpli, este redată atmosfera ultimului an al comunismului, ignorând propaganda și falsurile care le erau prezentate în presă românilor în urmă cu 20 de ani.

 

Dr. Claudia Florentina DOBRE

 

AMINTIRI LA FEMININ DESPRE REPRESIUNEA COMUNISTĂ. MARTURII POSTCOMUNISTE

 

Subiectul acestei prezentări îl constituie mărturiile memoriale postcomuniste referitoare la persecuțiile politice ale unor foste deținute politice. În căutarea unor răspunsuri privitoare la absența unui discurs „feminizat” asupra violenței politice comuniste, am emis ipoteza conform căreia fostele deținute politice nu au putut elabora un astfel de discurs datorită societății patriarhale românești postcomuniste. Mărturiile fostelor deținute politice nu s-au constituit într-un discurs propriu femeilor persecutate, ci au rolul de a confirma aspectul diabolic al fostului regim, de a-și îndeplini rolul de „datorie memorial㔠față de cei dispăruți ca și acela de a se valoriza, de a se reconstrui identitar după o viață de persecuții și marginalizare. Acest discurs al fostelor deținute politice, este un „discurs feminin” într-o societate „tradițional㔠precum cea românească.

 

Prof. dr. Iulia POP

Conf. univ. dr. Valentin Orga

 

„M-AM NĂSCUT ÎN ÎNCHISOARE” –

MEMORIA FILIALĂ POSTDECEMBRISTĂ ÎNTRE STIGMAT, CURIOZITATE ȘI NORMALITATE

 

Memorialistica de detenție din România a fost preocupată, cu precădere, să dezvăluie identitatea adevărată a foștilor deținuți politici din România comunistă, inexistenți pentru opinia internațională și „încapsulați” în formula nomenclaturistă drept „bandiți”. După 1989, textele memorialistice de gen sunt direcționate dinspre acești subiecți și martori direcți ai opresiunii comuniste înspre publicul larg, în scopul cunoașterii adevărurilor ascunse vreme de 50 de ani de comunism românesc. Aceste dezvăluiri compensează rănile fizice și morale ale deținuților din spațiul nostru, la nivel personal mai întâi, apoi la nivelul colectiv, de cele mai multe ori dezvăluirile oprindu-se asupra vieții private din proximitatea arestării, apoi vieții colectivității de arestați din închisorile comuniste, pentru ca, spre finalul discursurilor, autorii să se întoarcă din nou spre o viață așa zis privată de după eliberare, nu puțini fiind cei care recunosc supremația libertății dintre gratii asupra celei din afara lor.

Vom încerca, în demersul nostru, să dimensionăm, chiar dacă limitată la câteva studii de caz, deocamdată, o altă direcție, la fel de recuperatoare: aceea dinspre memoria filială înspre cea parentală. Ne vom opri aici asupra câtorva cazuri de (foști) copii care refac, simbolic, Golgota părinților opresați de sistem. Printre ei, ni se par exemplare cazurile Ioanei Voicu Arnăuțoiu (fiica Mariei Plop și a lui Toma Arnăuțoiu, născută în segmentul de viață pe munte al mamei), al Mihaelei Jecan (fiica Gemei Novacu, sora fugarului Gelu Novacu), al Libertății Justiția (fiica Iulianei Preduț), ultimele două născute la Văcărești, mamele lor fiind condamnate politic, al Zoei Rădulescu (fiica lui Gogu Puiu, născută la penitenciarul din Constanța).

Ni se pare, de asemenea, interesant modul în care recuperarea trecutului se poate face și din această direcție, oarecum inversată: nu doar cei care au suferit în temnițele comuniste construiesc discursuri recuperatoare pentru generația copiilor lor și a celor viitoare, ci și aceștia pornesc demersuri înspre memoria părinților, într-un efort complementar.

 

Drd. Dragoș CARCIGA

 

COMUNISMUL ȘI MUZEOLOGIA. O CERCETARE CRITICĂ

 

Valorificarea istoriei recente din punct de vedere muzeal trebuie să fie axată pe două mari etape: anii 1948-1964 și anii 1964-1989. În primul caz este vorba de dimensiunea dură a represiunii comuniste; în cel de-al doilea, de dimensiunea dinamic-perversă a regimului de la București, care înfrângând rezistența armată a opoziției din anii „obsedantului deceniu” e preocupat de urmărirea și lichidarea, dacă era posibil încă din fașă, a oricărei opoziții, acum de ordin intelectual mai curând decât militar. În ultimii 20 de ani au fost edificate numeroase monumente în amintirea celor uciși de regimul comunist pentru convingerile lor sau deoarece se împotriveau ruinării forțate impuse de colectivizare; muzee însă sunt, încă, foarte puține – lipsesc amenajările de acest tip dedicate rezistenței din munți, reeducării, Canalului Dunăre - Marea Neagră, coloniile de muncă forțată din țară și din Deltă, satele de deportați formate, în anii ’50, în pustia Bărăganului, apoi exterminarea opozanților prin metode psihiatrice și, ultimul, dar nu și cel de pe urmă element, folosirea Securității ca poliție politică.

Acestea sunt elementele care se impun a fi luate în considerare din perspectiva valorificării muzeale a trecutului nostru comunist.

 

Conf. univ. dr. Elena ȘIȘCANU

 

DISCURSUL SECRET AL LUI NICHITA S. HRUSCIOV – ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI

 

Dacă la mijlocul anilor ’50, comunismul era în plină ofensivă în Europa, precum și în nou-apăruta Lumea a Treia, iar toate imperfecțiunile comunismului erau considerate, în acea perioadă, doar niște „accidente” apărute pe calea spre o societate echitabilă, „Discursul secret” rostit de Nichita Hrușciov la cel de al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (februarie 1956), poate fi considerat începutul sfârșitului regimurilor comuniste. El a născut dubii și schimbări de opinie în rândul mișcării comuniste din întreaga lume, a provocat un adevărat cutremur.

În noaptea de 24 spre 25 februarie 1956, timp de patru ore, Hrușciov a ținut „discursul secret”, prin care a dezvăluit „cultul personalității”. Discursul abunda în detalii care au șocat auditoriul. A.N. Iacovlev, jurnalist, istoric și filosof, prezent la acel congres, a descris în felul următor impresiile sale: „Mi-a mers. Am obținut un bilet și la ședința congresului din data de 25 februarie. Am venit la Kremlin cu o jumătate de oră mai devreme de începutul ședinței. Imediat am observat că publicul este altul. Probabil unii deja cunoșteau ceva, iar alții erau speriați pentru că ședința era declarată închisă și în afara programului de lucru. Nimeni din străinii invitați la congres nu au avut acces, în afară de lucrătorii aparatului CC. Dar și aceștia, inițial, au avut probleme.

De la primele cuvinte ale lui Hrușciov, cu privire la crimele săvârșite de Stalin, eu, eventual am înghețat. Totul părea nereal, chiar și faptul că mă aflam în Kremlin, cuvintele ștergeau tot sensul vieții mele. Totul s-a sfărâmat. În sală era o liniște mortală. Nu se auzea nici scârțâitul scaunelor, nici tusele, nici șoaptele. Nimeni nu se uita unul la altul, fie de surprindere, fie de frică, care se părea cuibărită pentru totdeauna în sufletul omului sovietic. În presă s-a scris că cuvântarea a fost întreruptă de aplauze. Pot să spun cu certitudine – nu a fost! Aplauzele au fost înscrise în stenogramă în semn de susținere a discursului lui Hrușciov. Faptul că în sală se afla nomenclatura supremă de partid și de stat îi dădea momentului un sens și o expresie deosebită. Hrușciov continua să expună fapte noi și noi, una mai îngrozitoare decât alta... Șocul era de neconceput. În special pentru că a fost nominalizat însăși Stalin, crimele comise de el – „secretarul general al tuturor timpurilor și popoarelor”... Liderul de la Kremlin deschidea, inconștient, cutia Pandorei.

Oamenii nu știau cum să abordeze acest subiect, nu exista nici un răspuns referitor la ceea ce urma să se întâmple. În Georgia (1956) au început proteste, o mulțime de oameni cerea ca Hrușciov să fie alungat, iar memoria lui Stalin să fie restabilită. Unda de șoc a celui de-al XX-lea Congres a fost resimțită în întreg Lagărul Socialist, provocând mișcarea din Polonia în primăvara anului 1956 și revoluția ungară din toamna aceluiaș an. Polonezii cereau un comunism cu față umană, iar ungurii, după ce Imre Nagy a încercat să reformeze comunismul, au ajuns să nu își mai dorească nici urmă de comunism.

Perioada de după congres, numit㠄dezghețul”, a fost începutul mișcării disidenților din R.S.S. Moldovenească. Acțiunile grupului Valeriu Graur, Gheorghe Ghimpu, Al. Șoltoian, a disidentului Gheorghe David, închis în spitalul de psihiatrie în timpul lui M. Gorbaciov. Grupul Leonid Cemortan Gheorghe Cincilei, N. Pogolșa, Vasile Postolachi ș.a. vor deveni cunoscute după 1990.

Cu regret, așa-zisa liberalizare hrușcioviană nu răspundea unei comenzi reale a societății, ci exprima un nou episod al luptei pentru putere și o reglare de conturi la vârful puterii bolșevice. Sistemul se va osifica treptat, rezistând în mod artificial tensiunilor inevitabile la care a fost supus. Descompunerea lentă, începută odată cu discursul lui Hrușciov, va deveni clară în timpul epocii stagnării, sub Leonid Brejnev, și va dura încă 30 de ani, până la noul val al schimbărilor începute de Mihail Gorbaciov.

 

Dr. Ion XENOFONTOV

 

MIȘCAREA NAȚIONALĂ DIN RSS MOLDOVENEASCĂ (SFÂRȘITUL ANILOR 1980 – ÎNCEPUTUL ANILOR 1990) ÎN ISTORIOGRAFIE

 

În contextul ideologizării, rusificării populației băștinașe, trecerii de la alfabetul latin la cel chirilic (1944), marginalizării religiei, intensificării propagandei în scopul formării ,,omului nou” (homo sovieticus) cu valori socialiste, liberalizării regimului sovietic pe fundalul restructurării (perestroicii) și transparenței (glasnost) gorbacioviste, a schimbărilor de mentalitate etc., s-au creat condiții obiective pentru accentuarea procesului mișcării de eliberare națională în RSS Moldovenească. Drept urmare, s-a conturat un jalon istoric important: de proclamare a suveranității și a independenței Republicii Moldova, proces reflect minuțios în literatura de specialitate. Analiza demersului istoriografic referitor la procesele de eliberare națională din Moldova Sovietică identifică concepții, viziuni, observații ale analiștilor, istoricilor, ale participanților direcți sau indirecți din perimetrul conexiunii acestora cu „marea istorie”.

 

Drd. Lidia PRISAC

 

PROBLEMA NAȚIONALĂ ÎN RSS MOLDOVENEASCĂ ÎN CONTEXTUL RESTRUCTURĂRII GORBACIOVISTE

 

Liberalizarea regimului comunist din Uniunea Sovietică, care s-a resimțit în republicile unionale, inclusiv în RSSM, datează cu venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea PCUS, în martie 1985. Acesta pentru a depăși stagnarea și a menține URSS în rangul de mare putere, intentează reforma cu numele de restructurare („perestroika”) și transparență („glasnost”).

Procesul restructurării declanșat avea nevoie de mobilizarea societății sovietice, adaptate la inerția și rutina stagnării din URSS. Toată logica dezvoltării transparenței a generat înainte de toate apariția factorului etnic, „unitatea națională sovietic㔠oferind loc aspirațiilor naționale suprimate, precum și antagonismelor interetnice.

Autorizate de M. Gorbaciov să dea glas frustrărilor și nemulțumirilor lor, intelectualitățile naționale s-au mobilizat în jurul simbolurilor etnice, forțând o agendă a libertății, eventual, anticomunistă. În 1988, în cuprinsul URSS, s-au întemeiat mișcări de emancipare națională. În Moldova Sovietică renașterea națională s-a concentrat, inițial, asupra problemelor degradării mediului, care ulterior au fost înlocuite de preocupările populației autohtone de limbă și alfabet. Impuls pentru declanșarea procesului de renaștere națională în RSSM a servit recunoașterea problemelor etnice și lingvistice existente în republică la al XII-lea Congres al Comsomolului din Moldova, din ianuarie 1988.

În vara anului 1988, disputele referitoare la limbă, învățământ și relații interetnice au luat amploare dând naștere unor grupări cristalizate în jurul problemelor istoriei, limbii și culturii naționale.

RSS Moldovenească a constituit primul stat ex-sovietic care a adoptat trecerea limbii sale naționale de la alfabetul chirilic la cel latin, aceasta semnificând recunoașterea denumirii de limbă română, iar moldovenii de la est de Prut în 1989, incluzându-se în modernitate cu recunoașterea principalelor simboluri ale națiunii românești.

Pe măsura intensificării mișcării de eliberare națională, din masivul social care susținea politica de restructurare, a început a se desprinde partea non-moldovenească a societății, care nu găsea în revendicările de emancipare națională a moldovenilor tangențe cu propriile interese etnice. Linia conservatoare își recruta adepții cu precădere din mediul minorităților naționale, iar controversa lingvistică a luat foarte repede proporțiile unei dispute etnice.

 

Conf. univ. dr. Ludmila ROTARI

 

FRONTURILE POPULARE ȘI MIȘCAREA DE EMANCIPARE A NAȚIUNILOR DIN SPAȚIUL EX-SOVIETIC.

STUDIU DE CAZ: FRONTUL POPULAR DIN REPUBLICA MOLDOVA

 

Fronturile populare au apărut în fostele republici sovietice în urma procesului reformator declanșat de Gorbaciov în 1985. Unele grupări care pledau pentru reformarea sistemului au apărut în societatea sovietică înainte de venirea lui Gorbaciov la putere, iar după 1985 ele s-au înmulțit, dovadă a faptului că societatea sovietică nu era resemnată sau incapabilă să-și gestioneze propriul destin. Fronturile populare au fost rezultatul mișcării spontane a societății civile, fenomen încurajat și de putere, care avea interesul să-și asigure sprijinul din partea ei, urmărind totodată și instalarea controlului asupra mișcării spontane. Tolerate de conducerea supremă de partid, fronturile populare încearcă să scape de influența acestuia și să elaboreze propriile strategii; ele vor juca un rol important în explodarea întregului sistem politic, vor contribui la conturarea unei mișcări de emancipare a națiunilor din spațiul sovietic. Spre deosebire de fronturile populare baltice, care au fost avangarda mișcării din spațiul ex-sovietic, frontul popular din Republica Moldova s-a confruntat cu o serie de probleme, generate de dorința puterii de a controla mișcarea națională și de a o subordona politicii oficiale. Spiritul combativ, reformator al mișcării spontane a fost în mare măsură anihilat de metodele și tehnicile sistemului autoritar. Sursele documentare ne oferă unele dovezi care susțin această ipoteză.

 

Drd. Larisa TUREA

 

CONSIDERAȚII PRIVIND MEANDRELE MEMORIEI CULTURALE ȘI COLECTIVE (CU REFERIRE LA SCHIMBĂRILE DE MENTALITATE INDUSE DE ÎNFOMETAREA POPULAȚIEI DIN RSS MOLDOVENEASCĂ ÎN ANII 1946-1947)

 

Sfârșitul regimurilor comuniste în România, în Europa Centrală și de Est, a stimulat interesul cercetătorilor pentru tematica istorică ocultată. Cu regret, deși zidul Berlinului s-a prăbușit, fizic, acesta mai persistă în conștiințe, liantul care-l menține fiind frica. Comunicarea mea pornește de la un fenomen istoric deocamdată puțin studiat – înfometarea programată a populației din Basarabia în primii ani de sovietizare, 1946-1947, cu scopul de a-i convinge pe țărani să accepte colectivizarea și pentru a exclude orice tentativă de rezistență. Prin teroarea înfometării se anihilau reflexele comunitare, individul, izolat social, plonja într-un vacuum unde nu existau repere axiologice, ci doar frica, condensată, paralizantă. Identitatea noastră incertă, mentalul, axa interioară crescută, imperceptibil, ca o stalagmită, în anii de teroare ne ține fixați, rigizi, imobili în timp. Nu e o exagerare afirmația că, dacă nu ar fi trecut prin foametea din ’46-’47, Moldova putea fi în Europa Unită, alături de Țările Baltice. Or, schimbările de mentalitate, caracteristicile inoculate în acei ani ne țin în loc. Consecințele foametei sunt mult mai grave decât s-ar părea, marea majoritate a celor care au trecut prin asemenea încercări se află mereu într-o stare de neliniște, un soi de robie morală, refuză să răspundă la întrebări, sunt indeciși când sunt impuși să aleagă sau să-și exprime opinia, inerți din punct de vedere social.

 

Conf. univ. dr. Asea TIMUȘ

 

EVOLUȚIA COMUNEI BRAVICEA (RAIONUL CĂLĂRAȘI, REPUBLICA MOLDOVA):

PRIN TRADIȚII ISTORICE ȘI FLUCTUAȚII POLITICE

 

Lucrarea este dedicată unui caz concret: comuna Bravicea, raionul Călărași, Republica Moldova și evenimentelor istorice de la anul atestării (1603) până în prezent (2009). Succinta relatare a evenimentelor, generalizează imaginea regimurilor politice și administrative prin care a trecut o comună. Schimbări de regimuri au fost exersate pe un popor, respectiv o populație de săteni absolut pașnică. Consecințele asupra evoluției acestei comune au fost: stresarea oamenilor prin introducerea legilor și normativelor statale total străine lor. În special regimul Imperiului Rus, ulterior sovietic și comunist, absolut de altă cultură, a influențat negativ dezvoltarea comunei Bravicea, care nu s-a refăcut nici în anul 2009, la nivelul prosper din perioada interbelică. Aceasta fiindcă au fost distruse marea parte a valorilor și tradițiilor formate mai multe secole și de mai multe generații de săteni.

Regimul comunist în Republica Moldova nu a luat sfârșit, și acesta nu numai că mai există, dar și domină printre actualele partide politice. Agricultura, inclusiv a comunei Bravicea – veriga principală a veniturilor și bunăstării – este puternic afectată și se echivalează cu situația postbelică. În acest mileniu cu dezvoltare cosmică, existența sărăcie în comunitățile rurale, (în unele familii absolută), care altădată asigurau orașele cu produsele alimentare, amintește de foametea organizată din 1946-1947, doar sub altă formă. Regimul comunist și consecințele implementării lui, a generat dezorientarea profesională, transgresarea tradițiilor, dezapercierea valorilor naționale etc.

În concluzie, trebuie să ne cunoaștem istoria și factorii decisivi ai acesteia, ca să ne aflăm perspectivele și posibilitățile de evitare ale repetărilor turbulente din perimetrul geografic. Microistoria cunoscută prin particularitățile specifice și generale ale contextului istoric, oferă soluții incitante în vederea reconstituirii macroistoriei.

 

Drd. Mihai CROITOR, Drd. Sanda BORȘA

 

DENG XIAOPING ȘI LIMITELE REFORMISMULUI CHINEZ

 

Viceprim-ministru (numit în anul 1952), secretar-general al Partidului Comunist Chinez (din anul 1956) și membru al Comitetului Permanent al Biroului Politic al PCC (din anul 1956), Deng Xiaoping este destituit în anul 1966 din toate funcțiile deținute, fiind etichetat „a doua persoană ca importanță din partid, (aflată - n.a.) în funcție, care a pornit pe drumul capitalismului”. Reabilitat în anul 1973 la intervenția lui Zhou Enlai, cade din nou în dizgrație trei ani mai târziu, ca urmare a demonstrației din Piața Tiananmen, în aprilie 1976. După moartea lui Mao este reabilitat din nou, devenind de facto liderul suprem al Chinei. Considerat pe bună dreptate arhitectul Chinei moderne,

Deng Xiaoping prin implementarea politicii sale de „deschidere față de Vest” va sta la baza „miracolului chinez”, caracterizat prin emergența Chinei ca putere mondială. Abordând dintr-o perspectivă factuală și procesuală cariera politică a liderului comunist Deng Xiaoping, lucrarea își propune o radiografiere totală a „erei reformei și deschiderii”, precum și a limitelor reformismului, atât de brutal dovedite pe parcursul manifestației din iunie 1989, desfășurată în Piața Tiananmen.

 

Maria DERMENDZHIEVA

 

DARZHAVNA SIGURNOST (SECURITATEA BULGARĂ) ȘI MINCIUNA

 

Conform legii actuale pentru arhivele fostei Securități bulgare (Darzhavna Sigurnost), adoptată în decembrie 2006, se fac publice numele ofițerilor operativi ai DS, care au recrutat/lucrat cu agentura (cetățenii bulgari și străini) și dosarele lor de cadre.

Împotriva acestui text legislativ s-a ridicat o puternică rezistență din partea serviciilor secrete contemporane și a unor cercuri apropriate de Partidul Socialist Bulgar (succesor al Partidului Comunist Bulgar). Această rezistență este justificată. În general, soarta ofițerilor operative ale DS-ului după 1989 s-a dezvoltat în trei direcții principale. O mare parte dintre ei au continuat să activeze în cadrul Ministerului de Interne, Ministerului Apărării, Agenției Vamale și a serviciilor de securitate moderne, și nu numai la nivel operativ, ci chiar în conducerea instituțiilor respective, iar exemplele sunt numeroase. Acest lucru a devenit posibil pentru ca în Bulgaria a lipsit voința politică pentru adoptarea unei legi a lustrației. O altă parte din acești ofițeri au fost eliberați din funcție sau pensionați. Unii s-au îndreptat spre afaceri și au devenit „businessmen”, alții au intrat prin intermediul diferitelor partide politice în guvernarea statului și în sectorul nonguvernamental, deci au ocupat poziții cheie oriunde se distribuie fluxurile de bani ale țării în tranziție. Carierele post-comuniste ale acestor trei categorii se datorează posibilităților și influenței pe care le creează informația clasificată dobândită în timpul funcționării lor înainte de 1989, și legăturile de dependența între ei ca ofițeri operativi și agentura lor. De aceea, rezistență împotriva dezvăluirii numelor acestora este logică. Și astăzi această rezistență continuă sub diferite forme. De cele mai multe ori Ministerul de Interne și serviciile secrete predau selectiv documente de la dosare de cadre ale ofițerilor activi Comisiei pentru arhivele DS-ului. Pe scurt, aceste instituții nu respectă legea.

Caracteristic pentru Bulgaria este că după 1991, când oficial au fost desființate și ultimele direcții ale DS-ului, activitățile securiștilor comuniști sunt scoase la lumină de câțiva jurnaliști de investigație, de un număr insuficient de cercetători, și cel mai des de către proprii foști ofițeri superiori, care publică povestiri memorialistice și documentare.

Se poate ca la prima vedere mărturiile acestora din urmă să poarte semne de autenticitate, dar după o lectură atentă și o comparație cu alte surse, după o analiză a concluziilor pe care le fac în contextul serviciilor de securitate contemporane, reorganizate sau ne-reformate, se vede impactul manipulator al acestor texte, care este căutat premeditat. Tendințele majore, care însoțesc procesul declasificării arhivelor DS și dezvăluirea activităților ei criminale sunt pe de o parte eroizarea ofițerilor și a colaboratorilor, și pe de alta parte – încătușarea adevărului și neglijarea a ceea ce s-a întâmplat în timpul regimului comunist.

În prezentarea noastră dorim să examinăm aceste tendințe, analizând două scandaluri în domeniul public direct legate de trei foști ofițeri operativi de DS (Direcția Orășenească Sofia - SGU), dintre care doi sunt încă activi în Agenția de Stat pentru Securitatea Națională (DANS), înființată în 2008. Aceste două studii de caz sunt simptomatice și dintr-un alt punct de vedere, pentru că arată în mod definitiv legăturile foștilor ofițeri și colaboratori ai DS-ului cu elita politică și intelectuală contemporană, care la rândul său, are legături grave cu crima organizată. Pentru realizarea acestui raport au fost folosite numeroase acte normative declasificate ale DS-ului, dosarele de cadre ale ofițerilor DS, dosare personale și operative ale agenților acestora, opinii ale experților și ale participanților la evenimente, interviuri și analize publicate în presă.

 

Dr. Eduard BOBOC

 

COLAPSUL SISTEMULUI TOTALITAR SOVIETIC ȘI DEZINTEGRAREA URSS

 

Surparea comunismului în Europa Centrală și de Est a accelerat procesul de catabolism al Imperiului Sovietic, lansându-l într-o profundă criză social-politică și economică, acutizată de revendicarea drepturilor naționale de către reprezentanții mai multor naționalități conlocuitoare în URSS. Eșecul iminent al sistemului totalitar sovietic, ca urmare a multiplelor conflicte de ordin etnic, politic, cultural, demografic, social și de altă natură, a cauzat dezintegrarea Uniunii Sovietice, dispariția acestui dictator spațial modificând situația geopolitică a spațiului pontic. În urma imploziei colosului totalitar sovietic, Federația Rusă, confirmându-și ambițiile geopolitice, a preluat funcțiile centrului imperial, perpetuând și adaptând intransigența politicii ex-sovietice la noile realități social-politice din fostul spațiul unional.

 

Boštjan KOLARIÈ

 

CĂDEREA REGIMURILOR COMUNISTE ÎN IUGOSLAVIA CU ACCENT PE SLOVENIA

 

Este aproape imposibil să tratăm separat căderea regimului comunist din Iugoslavia și destrămarea statului iugoslav. Este vorba de procese disparate, care s-au desfășurat simultan și sunt destul de înrudite. Odată cu căderea regimului comunist s-a îndeplinit o precondiție pentru destrămarea Iugoslaviei. Țesătura care ținea împreună diferitele națiuni care formau Iugoslavia s-a distrus odată cu represiunea comunistă: Serviciul de Securitate a Statului și Partidul Comunist din Iugoslavia, care au dus pe cale de consecință la destrămarea unității armatei.

Căderea comunismului în Slovenia, adica în Iugoslavia, a fost un proces de durată care nu s-a încheiat printr-un eveniment singular (cum ar fi, de exemplu, moartea dictatorului Ceaușescu în România). Totuși, sfârșitul erei comuniste a fost determinat de o serie de evenimente.

Clasificând cauzele căderii comunismului în Slovenia, sau mai general, în Iugoslavia, le putem împărți în două categorii: externe și interne.

Cauzele externe au fost căderea comunismului în celelalte state aparținând blocului sovietic, absorbit de o criză datorată stagnării economice și imposibilității de a returna împrumuturile luate de la băncile din Occident.

Cauzele interne se leagă în principal de moartea liderului Josip Broz-Tito, care a marcat începutul unei perioade de acută criză economică și politică.

 

Violeta STOYCHEVA

 

CĂDEREA COMUNISMULUI ÎN MANUALELE DE ISTORIE CONTEMPORANĂ DIN BULGARIA

 

Procesele de transformare a istoriei în spațiul public, dar și căderea regimului comunist al lui Todor Jivkov sunt reflectate în manuale de istorie din Bulgaria rescrise după 1989. Analiza din manualele de după 1999[1] permite punerea problemei spre formarea conștiinței istorice, naționale și civice a generației contemporane.

Acest studiu se focalizează pe manualele actuale din clasele a VI-a, a X-a și a XI-a și își propune să analizeze cum explic㠄noua interpretare” căderea sistemului comunist și caracterul „revoluției blânde” bulgare.

Decodificarea interpretărilor simbolice ale discursului istoric oficial este studiată prin comparație cu manualele publicate imediat după schimbările politice de la începutul anilor ’90. Poziția teoretică a autorului se adaugă unui sondaj de opiniei realizat printre profesori de istorie din diverse regiuni ale Bulgariei, care predau acest subiect cu ajutorul manualelor publicate de diverse edituri.

 

 

 

 


Organizatori:

 

Fundația Cultural㠄Negru Vod㔠Făgăraș

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România

Memorialul Rezistenței Anticomuniste Țara Făgărașului

Universitatea Națională de Arte București

Asociația Cultural㠄Mozaic” Cluj-Napoca

Mănăstirea „Brâncoveanu” - Sâmbăta de Sus

 

 

Comitetul de organizare

 

I.P.S. Laurențiu Streza

Prof. univ. dr. Ștefan Câlția

Prof. Florentin Olteanu

Cercet. dr. Cosmin Budeancă

Arhimandrit Ilarion Urs

Muzeograf Ioan Ciupea

 



[1] La sfârșitul anilor ’90 în Bulgaria s-a început implementarea unui pachet de legi care reglementează noile priorități ale educației: noul plan școlar (1999), standardele istorice (2000) și noile silabusuri de predare (clasele V-XI).