Sorin Paler

Sentinţa Hienei cu colţi de cremene

 

Stau în peştera mea cu pereţi de lut şi aştept. Cum ce aştept? Aştept să înceapă confesiunea. Ce confesiune? mă veţi întreba. Ei, bine, confesiunea mea. Despre mine însumi.

Confesiunea pustnicului aflat în peşteră, căci peştera e ca o gară. Vin şi pleacă de aici gânduri. Iar în confesional ele se transformă în rugăciuni. Rugăciunile mele, domnilor, se îndreaptă către zei. ştim cu toţii că mitologia se bazează pe zei. Zeul meu sunt eu. Ah, dar am uitat să vă spun. Eu sunt şi Zeu, şi Profet. Dimineaţa, în faţa confesionalului din peşteră, sunt Profet, iar seara, sunt Zeu. Dis-de-dimineaţă încep să propovăduiesc. Cum despre ce? Despre condiţia de a fi Profet. încep să declar, pe un ton jos, profeţia despre material şi imaterial, veşnic şi trecător, pustiu şi deşertăciune, adevăr şi neadevăr, credinţă şi păcat, timp şi aşteptare, speranţă şi adevăr, ură şi iubire, răzbunare şi iertare. Toate la un loc fac lumea. Tot propovăduind ca profet în fiecare dimineaţă în peştera mea cu pereţi de lut, uite am început să mă cred Zeu. Ah, dar ştiţi dumneavoastră, nu puteam fi Zeu doar aşa pe contul meu. Aşa că m-am ridicat singur de la rangul de Profet la rangul de Zeu. Doar că aveam nevoie de Profeţi. Nu Profeţi din aceia mincinoşi. Nu, ci Profeţi adevăraţi, care să-mi spună despre suferinţă. Se spune că suferinţa este o formă de iertare a păcatelor. Dar care zei au păcate? Greu de spus. şi atunci am început să desenez pe pereţii mei de lut chipuri de Profeţi. Am început să-i pun faţă în faţă. Să-i specializez. Profetul adevărului împreună cu Profetul minciunii. Profetul iubirii cu cel al răzbunării. Profetul credinţei cu cel al păcatului. Profetul speranţei cu cel al deznădejdii. Cu alte cuvinte am creat un Templu păgân. Căci numai aşa Profeţii se pot ruga la mine. şi uite aşa am devenit Zeul-Templu, iar Profeţii se roagă la mine şi pentru mine. şi dezbat idei. Iar eu am început să le ascult profeţiile. şi aşa m-am transformat în Judecător. şi să fiu cinstit până la capăt, m-am transformat în propriul meu Judecător. şi atunci am început să judec lumea. Domnilor, după părerea mea de judecător, lumea e un pustiu, unde poţi să predici cât vrei. şi tot făcând pe Predicatorul sau pe Judecătorul, nici eu nu mai ştiu ce sunt, am început să scriu propria mea carte de Profeţii.

Prima profeţie ar fi că omul aşteaptă toată viaţa. şi când a aflat că a aşteptat toată viaţa, a aflat că nu a aşteptat nimic.

O altă Profeţie ar fi cum că forma de aşteptare este în noi şi sunt ideile despre Pustiu. Pustiul este forma noastră de revoltă impusă de Hiena cu colţi de cremene. Cum care Hienă cu colţi de cremene? Cea care mă păzeşte în afara Peşterii-Templu cu pereţi de lut. Are colţii de cremene şi vrea să mă sfâşie pe mine Zeul-Profet. Noi toţi Profeţii din Peştera-Templu cu Pereţi de Lut reprezentăm o formă de conştiinţă. Conştiinţa despre ce este bine şi rău. Dar ea, Hiena cu colţi de cremene, ce reprezintă? Vă spun eu. Reprezintă ceea ce reprezintă o Hienă. Un animal de pradă. A prăda este raţiunea fiecărei Hiene. Dar aceasta cu colţi de cremene are un fel aparte. Să ne prade pe noi Profeţii şi pe mine Profetul-Zeu de credinţa noastră. La început, o ţineam pe Hienă în faţa peşterii cu ajutorul focului din torţă. Dar apoi frica i-a trecut şi a intrat în peşteră. şi atunci a început să mă judece. Mârâind, m-a întrebat:

– Ce faceţi voi aici?

– Profeţim – i-am răspuns eu.

– Şi ce profeţiţi?

– Profeţim o lume mai bună şi mai dreaptă.

– Lumea o reprezint eu, Hiena cu colţi de creme-ne şi celelalte asemeni mie. Noi hotărâm ce e bine şi rău. Voi, Profeţii, nu aveţi dreptul să profeţiţi nimic.

– Atunci ne rugăm – i-am spus eu Profetul-Zeu.

– Şi la ce vă rugaţi?

– La proprii noştri zei – i-am răspuns.

– Zeii voştri suntem noi, Hienele, iar stăpânul absolut sunt eu, Hiena cu colţi de cremene.

Chipurile Profeţilor mei mă priveau speriate de pe pereţii peşterii cu ziduri de lut.

– Ca urmare – continuă Hiena –, încep procesul de condamnare, constând în asta: Tu, predicatorule-Zeu, eşti condamnat ca în fiecare dimineaţă să desenezi pe pereţii de lut chipul meu de Hienă cu colţi de cremene. Seara, să ştergi ce ai desenat dimineaţa. Iar dimineaţa, să începi să-mi desenezi chipul de la început. Asta să fie forma voastră de rugăciune în faţa mea, Hiena cu colţi de cremene.

Şi atunci şi-a rupt un dinte de cremene pe care mi l-a întins, s-a proţăpit în faţa intrării de la peşteră şi a început să mă păzească. şi uite-aşa, dimineaţa, luam dintele de cremene şi începeam să desenez, lucram toată ziua, iar seara, când terminam, ştergeam ce am desenat peste zi. Chipurile Profeţilor le ştersesem de mult. Dar ştiţi ce este culmea? Că începuse să-mi placă să desenez chipul Hienei cu colţi de cremene. Pe zi ce trecea, desenam tot mai pătruns de ceea ce făceam. Prinsesem o tehnică. întâi începeam cu capul cu colţi de cremene. Era cel mai important. Apoi continuam cu ochii sticloşi de Hienă. Apoi celelalte veneau de la sine. şi uite-aşa desenam şi plângeam. Desenam şi ştergeam. Desenam şi plângeam. Desenam. Nu ştiu cât timp a trecut. Cred că a trecut mult, mult de tot. Poate o viaţă. şi când ajunsesem un adevărat maestru în desenarea Hienei cu colţi de cremene, m-am întors triumfal spre ieşirea din peşteră şi, stupefiat, am realizat că Hiena cu colţi de cremene plecase de mult. Atunci m-am aşezat în confesional şi am început să mă gândesc. şi când am dus mâna la cap, am pipăit şi nu mi-a venit să cred. Mi-am plimbat mâna pe tot capul, pe gură, pe ochi şi pe trup, şi ceea ce mi-a străfulgerat prin minte a fost ca un răcnet de nedescris. Eu, Profetul-Zeu, Eu pictorul condamnat, mă transfor-masem în Hiena cu colţi de cremene.

 

 

Povestea lui Yorick

 

Rătăceam pe uliţele satului ce duceau spre castelul de la Elsinor, şi tot rătăceam, şi tot rătăceam, până când m-am rătăcit de-a binelea pe uliţă.

Privind în zare am ghicit ca o umbră castelul. Da, el era, castelul meu, castelul de al Elsinor. M-am îndreptat spre el şi, lucru ciudat, am nimerit în cimitirul castelului. Mi se părea că umbrele strămoşilor lui Hamlet mă privesc sever, pentru că le împietam liniştea.

Era seara târziu. Luna strălucea printre nori, dând umbre ciudate şi parcă simţeam în aerul răcoros al nopţii celebrul strigăt al lui Hamlet: To be, or not to be, that is the question. Tot privind spre terasa castelului, am văzut stafia. Era albă, precum lumina lunii. şi atunci am început să tremur tot. Mormintele mă obsedau. M-am speriat văzând stafia lui Hamlet şi am rupt-o la fugă. Deodată am alunecat şi am căzut. O mână mă ajuta să mă ridic. L-am privit. Era un om trist, taciturn şi avea o lopată în mână. Ah, da, era el, groparul…

– Ce faci aici? L-am întrebat.

– Sap o groapă.

– Ce fel de groapă? L-am întrebat din nou.

Clătină trist din cap cu un gest scurt şi mi-a răspuns:

– Groapa ta, nefericitule.

– Dar asta e groapa în care se afla Yorick. Am spus eu.

Groparul clătină afirmativ din cap.

Atunci mă apucă groaza. Am rupt-o la fugă înapoi spre poarta cimitirului. Am alunecat şi am căzut cu faţa în mâl. Mi-am dus mâna la faţă, şi, stupefacţie, orbitele erau goale. în loc de buze aveam doar arcadele dentare, iar în loc de nări, doar fosele nazale. Atunci m-am întors spre gropar şi l-am întrebat răcnind:

– Dar eu, eu cine sunt?

Groparul se uită lung la mine şi spuse:

– Nefericitule Yorick, eşti chiar Tu.

* . *
*

Din volumul Sentinţa Hienei cu colţi de cremene